Viața copiilor din Evul Mediu

Majoritatea copiilor nu au avut privilegiul de a trăi stilul de viață liniștit și fericit al multor copii din zilele noastre. Din cauza perioadei în care alimentația era precară, iar bolile domneau mai peste tot, durata de viață se reducea mult, majoritatea copiilor neatingând nici măcar perioada adoloscenței. Mulți dintre copii nu cunoșteau joaca, pentru că li se impunea să lucreze pentru a-și ajuta familiile.

Unii istorici estimează că până la un sfert din copiii născuți în timpurile medievale au murit chiar înainte de a fi trăit un an întreg. În general, cele mai multe decese infantile se produceau ca urmare a unor accidente casnice sau boli. Desigur, copiii care proveneau din familii sărace prezentatau o rată mai mare a mortalității infantile, fiind dificil pentru familiile sărace să beneficieze de ajutor sau îngrijire medicală. Sugarii sănătoși erau, de obicei, văzuți ca un dar special de la Dumnezeu. Numele sfinților și ale personajelor biblice erau populare în rândul copiilor din Evul Mediu.

Bebelușii erau uneori înfășați. Înfășatul reprezenta procesul de a înfășura un sugar în fâșii de pânză, cu brațele strâns lipite de corp și picioarele apropiate. Scopul înfășatului era de a ajuta membrele copilului să se dezvolte normal și drept. Copii nu erau înfășați timp îndelungat, astfel încât nu le producea rău. De exemplu, se presupune că bebelușii irlandezi din Evul Mediu nu au fost niciodată înfășați. Mama reprezenta aproape întotdeauna îngrijitorul primar al copilului, care uneori era ajutată și de alți membri ai familiei sau, în cazul în care nu putea ea însăși, se căuta o bonă care era capabilă să alăpteze.

Multe fetițe erau abandonate la naștere deoarece erau o povară pentru părinții lor. Copiii erau lăsați nesupravegheați pentru multe ore în șir. Până la vârsta de cinci ani, copilul era tratat mai degrabă cu indiferență deoarece rata crescută a mortalității infantile făcuse ca părinții să se obișnuiască să nu se implice emoțional prea mult. Copiii erau deseori bătuți. Începând cu vârsta de șapte ani, copiii puteau fi trimiși să muncească. De multe ori se întâmpla ca fetițele care munceau să fie tratate prost sau abuzate de stăpânul casei în care munceau. La 12 ani, fata era deja la vârsta măritișului. Căsătoria era o simplă tranzacție, fata fiind trimisă în casa soțului după un schimb financiar. Fetele treceau de la ceea ce era de obicei o copilărie lipsită de afecțiune și de joacă la rolul de soție și mamă deși nu ajunsese încă nici la adolescență.

Copiii Evului Mediu erau considerați inutili. Copilăria nu era idealizată așa cum este ea astăzi. Copiii, și în special cei foarte tineri, nu doar că erau rareori auziți, dar nu erau nici văzuți. Pe atunci, copilăria nu era acel paradis după care toți tânjesc când sunt adulți. Despre joaca copiilor s-a scris foarte puțin, iar despre educație încă și mai puțin. Iar în ambele cazuri, când vine vorba de informațiile din surse, băieții ies în evidență, vorbindu-se prea puțin de fete. Probabil că mamele își învățau fetele un set de rugăciuni încă din copilărie, iar în familiile cu o situație socială și materială mai bună le învățau și să citească. Deși fetele erau măritate foarte devreme, existau cazuri în care acestea rămâneau în propria familie pentru mai mulți ani. În zonele rurale, nu era ceva neobișnuit ca fetele să rămână cu părinții, mai ales când mamele rămăseseră văduve. În acest caz, fetele adolescente deveneau un element esențial în capacitatea de muncă și supraviețuire a familiei. În schimb, în societățile urbane puține fete rămâneau acasă și, dacă nu se căsătoreau, erau trimise să muncească la o altă familie.

Băieții erau considerați apți să intre în rândul bărbaților la 14 ani, ceea ce reprezenta vârsta majoratului și pentru un rege. Până la Renaștere școala nu era necunoscută, dar era rezervată viitorilor clerici, celor care trebuiau să cunoască limba latină, aceasta fiind limba oficială a Bisericii. După reformă, în societățile protestante, copilul asista la rugăciunea colectivă a familiei, în fiecare zi. I se spunea că, mințind, furând sau neascultându-și părinții, a păcătuit. În secolele XVII - XVIII, idealul era de a pregăti pe cineva care să fie folositor mai întâi Bisericii și apoi statului. Latina nu era numai limba culturii clasice, era mai ales limba Bisericii catolice.

Între meșteșugarii din orașe, în Anglia, de pildă, contractul dintre ucenic și patron prevedea ca acesta din urmă să-i predea celui dintâi cunoștințele elementare de scris, citit și educație religioasă. Așa că regimul de muncă al copiilor putea fi foarte dur (în manufacturile de țesut, de exemplu), dar se făcea și școală, câte două ore pe zi (ziua începea la 6 dimineața și se termina la 9 seara). Tot un sistem de dresaj era și cel impus copiilor din colegii, care, pentru a fi „căliți”, erau siliți să se spele cu apă rece iarna și erau supuși pedepselor corporale.

Din secolul al XVIII-lea, modelul de educație s-a schimbat. Se simte o nevoie de deschidere a sufletului adulților față de copii, ca urmare a unei reorganizări a familiei, care se izolează în casă. Fetelor li se propunea un program de învățătură potrivit pentru viitoare soții și mame: lucru manual, scris, citit, socotit, dar mai ales igienă și morală. Pentru noi, astăzi, felul în care trăiau copiii acum câteva sute de ani este aproape de neînțeles. Societatea medievală fiind una de oameni foarte tineri, unde puțini ajungeau să trăiască peste 30 de ani, copiii intrau în mijlocul adulților foarte devreme.