Viaţa copiilor din Evul Mediu

Copiii din Evul Mediu, în cazul în care supravieţuiau copilăriei timpurii, duceau o viaţă plină de agitaţie şi chin.

Viaţa copiilor din Evul Mediu
Publicitate

Majoritatea copiilor nu au avut privilegiul de a trăi stilul de viaţă liniştit şi fericit al multor copii din zilele noastre. Din cauza perioadei în care alimentaţia era precară, iar bolile domneau mai peste tot, durata de viaţă se reducea mult, majoritatea copiilor neatingând nici măcar perioada adoloscenţei. Mulţi dintre copii nu cunoşteau joaca, pentru că li se impunea să lucreze pentru a-şi ajuta familiile.

Unii istorici estimează că până la un sfert din copiii născuţi în timpurile medievale au murit chiar înainte de a fi trăit un an întreg. În general, cele mai multe decese infantile se produceau ca urmare a unor accidente casnice sau boli. Desigur, copiii care proveneau din familii sărace prezentatau o rată mai mare a mortalităţii infantile, fiind dificil pentru familiile sărace să beneficieze de ajutor sau îngrijire medicală. Sugarii sănătoşi erau, de obicei, văzuţi ca un dar special de la Dumnezeu. Numele sfinţilor şi ale personajelor biblice erau populare în rândul copiilor din Evul Mediu.

Viaţa copiilor din Evul Mediu

Bebeluşii erau uneori înfăşaţi. Înfăşatul reprezenta procesul de a înfăşura un sugar în fâşii de pânză, cu braţele strâns lipite de corp şi picioarele apropiate. Scopul înfăşatului era de a ajuta membrele copilului să se dezvolte normal şi drept. Copii nu erau înfăşaţi timp îndelungat, astfel încât nu le producea rău. De exemplu, se presupune că bebeluşii irlandezi din Evul Mediu nu au fost niciodată înfăşaţi. Mama reprezenta aproape întotdeauna îngrijitorul primar al copilului, care uneori era ajutată şi de alţi membri ai familiei sau, în cazul în care nu putea ea însăşi, se căuta o bonă care era capabilă să alăpteze.

Multe fetiţe erau abandonate la naştere deoarece erau o povară pentru părinţii lor. Copiii erau lăsaţi nesupravegheaţi pentru multe ore în şir. Până la vârsta de cinci ani, copilul era tratat mai degrabă cu indiferenţă deoarece rata crescută a mortalităţii infantile făcuse ca părinţii să se obişnuiască să nu se implice emoţional prea mult. Copiii erau deseori bătuţi. Începând cu vârsta de şapte ani, copiii puteau fi trimişi să muncească. De multe ori se întâmpla ca fetiţele care munceau să fie tratate prost sau abuzate de stăpânul casei în care munceau. La 12 ani, fata era deja la vârsta măritişului. Căsătoria era o simplă tranzacţie, fata fiind trimisă în casa soţului după un schimb financiar. Fetele treceau de la ceea ce era de obicei o copilărie lipsită de afecţiune şi de joacă la rolul de soţie şi mamă deşi nu ajunsese încă nici la adolescenţă.

Viaţa copiilor din Evul Mediu

Copiii Evului Mediu erau consideraţi inutili. Copilăria nu era idealizată aşa cum este ea astăzi. Copiii, şi în special cei foarte tineri, nu doar că erau rareori auziţi, dar nu erau nici văzuţi. Pe atunci, copilăria nu era acel paradis după care toţi tânjesc când sunt adulţi. Despre joaca copiilor s-a scris foarte puţin, iar despre educaţie încă şi mai puţin. Iar în ambele cazuri, când vine vorba de informaţiile din surse, băieţii ies în evidenţă, vorbindu-se prea puţin de fete. Probabil că mamele îşi învăţau fetele un set de rugăciuni încă din copilărie, iar în familiile cu o situaţie socială şi materială mai bună le învăţau şi să citească. Deşi fetele erau măritate foarte devreme, existau cazuri în care acestea rămâneau în propria familie pentru mai mulţi ani. În zonele rurale, nu era ceva neobişnuit ca fetele să rămână cu părinţii, mai ales când mamele rămăseseră văduve. În acest caz, fetele adolescente deveneau un element esenţial în capacitatea de muncă şi supravieţuire a familiei. În schimb, în societăţile urbane puţine fete rămâneau acasă şi, dacă nu se căsătoreau, erau trimise să muncească la o altă familie.

Băieţii erau consideraţi apţi să intre în rândul bărbaţilor la 14 ani, ceea ce reprezenta vârsta majoratului şi pentru un rege. Până la Renaştere şcoala nu era necunoscută, dar era rezervată viitorilor clerici, celor care trebuiau să cunoască limba latină, aceasta fiind limba oficială a Bisericii. După reformă, în societăţile protestante, copilul asista la rugăciunea colectivă a familiei, în fiecare zi. I se spunea că, minţind, furând sau neascultându-şi părinţii, a păcătuit. În secolele XVII - XVIII, idealul era de a pregăti pe cineva care să fie folositor mai întâi Bisericii şi apoi statului. Latina nu era numai limba culturii clasice, era mai ales limba Bisericii catolice.

Viaţa copiilor din Evul Mediu

Între meşteşugarii din oraşe, în Anglia, de pildă, contractul dintre ucenic şi patron prevedea ca acesta din urmă să-i predea celui dintâi cunoştinţele elementare de scris, citit şi educaţie religioasă. Aşa că regimul de muncă al copiilor putea fi foarte dur (în manufacturile de ţesut, de exemplu), dar se făcea şi şcoală, câte două ore pe zi (ziua începea la 6 dimineaţa şi se termina la 9 seara). Tot un sistem de dresaj era şi cel impus copiilor din colegii, care, pentru a fi „căliţi”, erau siliţi să se spele cu apă rece iarna şi erau supuşi pedepselor corporale.

Din secolul al XVIII-lea, modelul de educaţie s-a schimbat. Se simte o nevoie de deschidere a sufletului adulţilor faţă de copii, ca urmare a unei reorganizări a familiei, care se izolează în casă. Fetelor li se propunea un program de învăţătură potrivit pentru viitoare soţii şi mame: lucru manual, scris, citit, socotit, dar mai ales igienă şi morală. Pentru noi, astăzi, felul în care trăiau copiii acum câteva sute de ani este aproape de neînţeles. Societatea medievală fiind una de oameni foarte tineri, unde puţini ajungeau să trăiască peste 30 de ani, copiii intrau în mijlocul adulţilor foarte devreme.

Viaţa copiilor din Evul Mediu

 

Publicitate
Alte articole
Nu a fost de ajuns, vreau să mai învăţ!