Primii piloți de vânătoare: fără parașută

Statisticile arată că, cea mai sigură forma de transport din lume este zborul, iar astfel este de neînțeles de ce totuși oamenilor le este frică să urce în avioane. Avioanele de pasageri moderne sunt din de în ce mai fiabile, însă rarele prăbușiri, ar trebui evitate, bineînțeles.

Pasagerii din zilele noastre se încadrează la cele mai înalte standarde de supraviețuire, același lucru neputând fi spus și despre piloții de teste. Gândiți-vă numai la câți piloți profesioniști au suferit morți violente, înainte ca Chuck Yeager să atingă viteza sunetului! Și chiar și Yeager s-a aflat în avantaj fată de piloții Primului Război Mondial.

Avioanele de luptă de acum o sută de ani reprezentau un pericol iminent de moarte: de cele mai multe ori piloții erau poziționați exact deasupra motorului, iar fuzelajul din lemn era acoperit cu lac inflamabil. Daca avionul lua foc, pilotul se putea asigura că nu va supraviețui. În acest caz, pilotul fie ardea în interiorul aeronavei, împreună cu aceasta, fie se arunca de la înălțime.

Totuși, mai exista și o a treia modalitate, si anume aceea de sinucidere cu arma de serviciu, pentru a evita una dintre cele două morți violente enumerate mai devreme.

Atunci de ce nu primeau parașute? Conducerea militară considera că un pilot panicat, va avea mai multă afinitate la sărirea din avion, decât la a rămâne la bord și a încerca soluționarea problemei, eventual salvarea avionului. În afară de acestea, cabina pilotului era foarte strâmtă și nu ar fi încăput și o parașută.

Primele modele utilizabile au fost dezvoltate de către nemți. Și aici, utilizabil se referă la faptul că existau parașute, deci era mai bine decât nimic: dacă pilotul avea noroc și parașuta depozitată în interiorul fuzelajului nu rămânea blocată în aeronava în flăcări, acesta putea supraviețui accidentului. Parașutele de astăzi au fost concepute și dezvoltate, până la urmă, de către armata americană, în anul 1919.