Iniţial, paraşutele au fost interzise ca echipament de zbor.
Statisticile arată că, cea mai sigură forma de transport din lume este zborul, iar astfel este de neînţeles de ce totuşi oamenilor le este frică să urce în avioane. Avioanele de pasageri moderne sunt din de în ce mai fiabile, însă rarele prăbuşiri, ar trebui evitate, bineînţeles.
Pasagerii din zilele noastre se încadrează la cele mai înalte standarde de supravieţuire, acelaşi lucru neputând fi spus şi despre piloţii de teste. Gândiţi-vă numai la câţi piloţi profesionişti au suferit morţi violente, înainte ca Chuck Yeager să atingă viteza sunetului! Și chiar şi Yeager s-a aflat în avantaj fată de piloţii Primului Război Mondial.
Avioanele de luptă de acum o sută de ani reprezentau un pericol iminent de moarte: de cele mai multe ori piloţii erau poziţionaţi exact deasupra motorului, iar fuzelajul din lemn era acoperit cu lac inflamabil. Daca avionul lua foc, pilotul se putea asigura că nu va supravieţui. În acest caz, pilotul fie ardea în interiorul aeronavei, împreună cu aceasta, fie se arunca de la înălţime.
Totuşi, mai exista şi o a treia modalitate, si anume aceea de sinucidere cu arma de serviciu, pentru a evita una dintre cele două morţi violente enumerate mai devreme.
Atunci de ce nu primeau paraşute? Conducerea militară considera că un pilot panicat, va avea mai multă afinitate la sărirea din avion, decât la a rămâne la bord şi a încerca soluţionarea problemei, eventual salvarea avionului. În afară de acestea, cabina pilotului era foarte strâmtă şi nu ar fi încăput şi o paraşută.
Primele modele utilizabile au fost dezvoltate de către nemţi. Și aici, utilizabil se referă la faptul că existau paraşute, deci era mai bine decât nimic: dacă pilotul avea noroc şi paraşuta depozitată în interiorul fuzelajului nu rămânea blocată în aeronava în flăcări, acesta putea supravieţui accidentului. Paraşutele de astăzi au fost concepute şi dezvoltate, până la urmă, de către armata americană, în anul 1919.
