De ce Roşu pentru republicani şi Albastru pentru democraţi, în SUA?
Astăzi termenii „stânga” şi „dreapta” sunt folosiţi ca etichete simbolice pentru liberali şi conservatori, dar aceştia au fost iniţial inventaţi cu privire la aranjamentele fizice de aşezare a politicienilor din timpul Revoluţiei Franceze.
Diviziunea datează din vara anului 1789, când membrii Adunării Naţionale Franceze s-au întâlnit pentru a începe elaborarea unei Constituţii. Delegaţii au fost profund divizaţi de problema a cât de multă autoritate ar trebui să exerciteze regele Ludovic al XVI-lea şi, pe măsură ce dezbaterea se dezlănţuia, cele două fracţiuni principale îşi marcau din ce în ce mai accentuat teritoriul din sala de întrunire. Revoluţionarii antiregalişti s-au aşezat la stânga ofiţerului ce prezida şedinţa, în timp ce susţinătorii aristocraţi, mai conservatori, ai monarhiei s-au adunat la dreapta. „Am încercat să mă aşez în diferite părţi ale sălii şi să nu adopt niciunul dintre cele două locuri marcate, astfel încât să pot rămâne maestru al opiniei mele,” scria un baron de dreapta, „dar am fost constrans absolut să abandonez stânga, ori altfel voi fi condamnat pentru totdeauna să votez singur şi şi astfel să fiu supus la jigniri din partea celor două galerii.”
Diviziunile au continuat să existe doar în timpul anilor 1790, când ziarele începuseră să facă referire la progresiva „stângă” şi la tradiţionalista „dreaptă” a ansamblului francez. Distincţiile au dispărut mai târziu, timp de câţiva ani din timpul domniei lui Napoleon Bonaparte, dar cu restaurarea Bourbonului şi cu începutul unei monarhii constituţionale în 1814, reprezentanţii liberali şi conservatori şi-au preluat din nou posturile respective din partea stângă şi dreaptă a camerei legislative. Până la mijlocul secolului al XIX-lea, „stânga" şi „dreapta" au intrat în vernacularul francez drept stenogramă pentru opoziţia ideologiilor politice. Partidele politice începuseră chiar să se autoidentifice drept „centru stâng”, „centru drept”, „stâng extrem” şi „extrem de dreapta”.
Etichetele „stânga” şi „dreapta” ale Franţei s-au infiltrat în restul lumii din anii 1800, dar acestea nu erau comune în ţările vorbitoare de limbă engleză până la începutul secolului al XX-lea. Termenii sunt acum folosiţi pentru a descrie capetele opuse ale spectrului politic, iar originile lor sunt încă evidente în regimul de şedere ale multor organele legislative. În Congresul SUA, de exemplu, democraţii şi republicanii se aşează, în mod tradiţional, pe laturile opuse ale camerelor legislative din Casă şi Senat.
Stânga-dreapta la noi
Conceptul de ideologie politică, de dreapta sau de stânga, şchiopătează în România. Unii spun că stânga şi dreapta nu mai există în România. S-au efectuat şi sondaje IRES („Partidele politice din România – percepţii şi reprezentări”, februarie 2016) conform cărora 17% din românii adulţi se consideră a fi, din punct de vedere politic, de stânga, 24% de dreapta, 27% de centru, în timp ce 33% nu ştiu sau preferă să nu răspundă.
Lucrurile devin mai interesante, întru-cât în acelaşi sondaj a fost cerut acordul (sau dezacordul) faţă de şase propoziţii, care caracterizează destul de clar viziunile de stânga sau de dreapta. De exemplu, faţă de propoziţia (1) „Statul trebuie să asigure locuri de muncă şi locuinţe”, propoziţie care aparţine clar ideologiilor de stânga, o majoritate substanţială (90%) a celor chestionaţi şi-au declarat acordul.
Astfel, 92% din cei care s-au autodefinit de stânga sunt de acord cu ea; în schimb, constatarea că propoziţia respectivă este agreată şi de marea majoritate (83%) a celor care se consideră a fi oameni de dreapta este deconcertantă.
Franţa poate fi cotată ca o ţară de stânga, în măsura în care numai 35% din PIB revine capitalului şi 65% muncii. Germania poate fi considerată mult mai la dreapta, peste 40% din PIB revenind capitalului şi sub 60% muncii. Ei bine, România, potrivit statisticilor UE nu este nicicum, văzând cum 55% din PIB preia capitalul şi munca doar 45%. Situarea este pur şi simplu în afara zonei de delimitare stânga/dreapta.
