Un element inofensiv pentru a menține atmosfera sau un mod de a lua de prost publicul?
Elucidarea misterului cutiei de râsete.

Râsul conservat este considerat astăzi ca fiind o modalitate ieftină și învechită de a genera veselie artificială din partea publicului și de a scoate în evidență momentul în care o glumă ar trebui să fie hilară (în cazul în care membrii audienței nu și-au dat seama singuri de asta). Dar originea acestei tehnici mult bârfite are la bază o poveste interesantă și începe odată cu apariția televiziunii timpurii.
Râsul conservat datează de fapt de acum 500 de ani, din timpul zilelor lui William Shakespeare. Istoricii ne spun că, în timpul câtorva dintre piesele mai comice ale bardului, în mulțime ar fi fost infiltrați membri falși printre spectatori, gata să râdă în hohote și strident la momentele potrivite, pentru a încuraja membrii mai puțin joviali să se alăture veseliei (după cum bine se știe, râsul, asemeni ciumei, ca exemplu potrivit vremurilor exemplificate, este contagios). Cu toate acestea, termenul modern pentru râsul conservat începe cu un om pe nume Charles Douglass.

Charles Douglass a servit în Marina SUA în timpul celui de-al doilea război mondial, ca inginer de sunet, la sistemele de radar. Apoi, în anii 1950, a lucrat pentru CBS, unde a realizat cu ce problemă se confruntă producătorii de televiziune. Ei încercau să recreeze sunetele unui public viu pentru emisiunile lor, înregistrându-și inițial prorpiile reacții, pe urmă transmițându-le luate în ansamblu. Această metodă s-a dovedit a fi problematică, atunci când la glume nu se râdea destul de intens, mai ales dacă actorii își greșeau replicile și trebuiau să le repete, transformând gluma într-una și mai puțin amuzantă. Douglas văzut această problemă și a decis să vină cu o soluție. Ceea ce i-a reușit a fost cutia (zisă și automat de râsete) cu râsete sau Laff Box.

Laff Box era un aparat eșantion analogic unic. Douglas a înregistrat diverse reacții ale publicului din alte emisiuni pe bandă de magnetofon, apoi le-a amenajat într-un fel de mașină de scris, ce funcționa și se opera precum o claviatură, (similară mellotronului, care urma a fi inventat și utilizat de trupe precum The Beatles), fiecare clapetă redând o bandă magnetică preînregistrată cu reacția publicului. Erau râsete cu poftă, chicote, râsete în hohote, țipete de surpriză sau uimire, ah-uri, oh-uri și chiar vai-uri. O pedală se folosea pentru râsetele graduale sau pentru a crește volumul, în caz de nevoie. Douglass își compilase benzile el însuși și își cunoștea foarte bine materialul. Avea înregistrate zeci de reacții și știa unde să le găsească pe fiecare. Lucrarea lui Douglass a fost considerată o măiestrie de către mulți din industria televiziunii, iar el era văzut ca o figură ușor misterioasă, legendară.

Au existat chiar și benzi cu schimări de locuri printre spectatori, pentru a recrea sunetele unui public larg. În cele din urmă producătorii au realizat puterea pe care o are un râs preînregistrat, iar Douglass și aparatul său miraculos au fost abordați pentru a recrea întregi audiențe.
Secretul menținerii misterului era, fără îndoială, protejarea invenției sale de ochii curioși ai lumii, care nestând pe gânduri în a avea de-a face cu stigmatul pe care l-a avut râsul conservat în industrie, au dus mai departe ideile sale. În cele din urmă a apărut concurența în domeniul conservelor de râsete, aducând râsete mult mai realiste împreună cu sunetul nou dezvoltat, și anume cel stereo. Douglass, descoperind că îi va fi aproape imposibil să transfere toate benzile sale mono pe benzi stereo, s-a retras.

Dispozitivul Laff Box a dispărut de pe piață și părea să fi luat cu el și toate secretele sale, pentru totdeauna .... până în anul 2010, când a fost descoperit la Spectacolul cinematografic de elită US Antiques.
Iată una dintre singurele filmări cunoscute ale mașinăriei Laff Box în acțiune.



