Frenologia, folosită ca identificare a partenerului ideal
Frenologia a devenit atractivă în multe privințe, de la alegerea partenerilor de căsătorie la angajările în anumite locuri de muncă.
Apărută la începutul veacului al XIX-lea, ca știință a studierii comportamentului uman în funcție de denivelările craniene, frenologia a cunoscut un real avânt până spre sfârșitul secolului, căzând, în multe dintre statele europene, într-o oarecare uitare. Odată cu publicarea, în 1994, a lucrării psiholingvistului american de origine canadiană Steven Pinker, Instinctul limbajului, în care era dezvoltată teoria existenței unui organ special al limbii, vechile idei au ieșit din nou la lumină.
În Europa începutului de secol XIX, a devenit extrem de populară un fel de știință de psihologie primitivă, teorie a creierului și filozofie practică, numită frenologie. Fondatorul ei, Franz Josef Gall - fiul unui negustor vienez - era un medic strălucit, care, încă de pe băncile facultății, fusese preocupat de o întrebare: de ce erau atât de diferite craniile colegilor lui, la simpla comparație exterioară? Se pare că, în cele din urmă, răspunsul a fost găsit, medicul alcătuind un întreg sistem, pe care l-a numit organologie și, mai apoi, fiziologia creierului, deoarece considera că termenul frenologie („știința creierului”) e prea mult spus.
Ideile de bază ale acestui sistem erau următoarele: mintea este situată în creier; ea are în alcătuire diverse facultăți separate, înnăscute; fiecare facultate (abilitate) are un loc separat (organ) în creier; dezvoltarea diferitelor locuri/organe determină forma creierului și, în consecință, a craniului; suprafața craniului poate fi citită ca o hartă a abilităților și trăsăturilor de caracter ale unei persoane. Pentru citirea unei astfel de hărți, frenologul trebuia să-și treacă ușor palmele peste suprafața craniului pentru a-i descoperi adânciturile și protuberanțele. Pentru identificarea acestora, erau necesare cunoștințe temeinice despre locul fiecărei abilități: Gall a împărțit craniul în 27 de locuri sau organe, pe care le-a localizat minuțios cu ajutorul unor cercuri și numere: simțul sunetului sau talentul muzical; aritmetica, numărătoarea și timpul; talentul mecanic; perspicacitatea; simțul moral; simțul religios; ambiția și vanitatea; fidelitatea; respectul de sine; viclenia; simțul proprietății ș.a.m.d. Locul cu numărul 15 pe hărțile întocmite de Gall e rezervat facultății limbii și talentului pentru filologie, iar numărul 14 este sediul talentului pentru cuvinte și al memoriei verbale.
Gall a călătorit mult prin Europa, popularizându-și ideile și citind craniile oricui era dornic din auditoriu. Istoria reține un episod particular: într-o zi i-a fost adus tânărul Champollion care, la vremea respectivă, avea 16 ani. Gall nu știa nimic despre adolescentul care era considerat un fel de copil-minune de cei din jurul lui, însă, îndată ce și-a trecut palmele peste capul acestuia, a exclamat:
„O, ce lingvist strălucit!”
Ulterior, frenologia s-a extins rapid în Marea Britanie și Statele Unite, devenind o practică de succes, dusă mai departe și îmbunătățită de urmașii lui Gall, care au mărit numărul de organe ale creierului și au redesenat hărțile craniului cu o și mai mare acuratețe. În cele din urmă, ea a fost discreditată de diverșii impostori care pretindeau că puteau citi caracterul sau prevedea dezvoltarea acestuia doar urmărind protuberanțele craniului. Ca să ne putem da seama de amploarea fenomenului, nu era deloc neobișnuit ca un angajator să ceară unui frenolog local să alcătuiască o „hartă a caracterului” celui care solicita o slujbă, pentru a vedea dacă persoana era înclinată spre furt sau înșelăciune.
În 1994, psiholingvistul american de origine canadiană Steven Pinker, publică o carte, Instinctul limbii, în care dezvoltă ideea unui organ al limbii. Autorul insistă că limba este o componentă distinctă a alcătuirii biologice a minții, că este modulară, că are un loc identificabil în creier și un set special de gene care o determină.
Astăzi, frenologia mai interesează doar pe aceia care caută primele rădăcini ale psiholingvisticii și neurolingvisticii. Iată-ne, însă, după mai mult de 200 de ani după Gall, iar ideea unui organ al limbii a apărut din nou. Desigur că ea a avut parte de destule critici de la publicarea cărții lui Pinker și până azi. În mod ironic, și alte afirmații ale frenologiei au rezistat și au fost confirmate: creierul chiar este organul minții. Oricine ar râde azi de o asemenea concluzie, dar să nu uităm că, la vremea aceea, era o idee revoluționară care contrazicea părerea unanim împărtășită de oamenii de știință care despărțeau trupul de minte.
În mod surprinzător, pot fi aduse în discuție chiar unele trăsături de caracter cărora Gall le repartizase locuri distincte pe hărțile sale: cercetări foarte recente în neurobiologie, întreprinse de profesorul Antonio Damasio de la Universitatea din Iowa, Statele Unite, sugerează că orice modificare patologică a țesutului cerebral poate determina schimbări în comportamentul și personalitatea omului. Deși e prematur să tragă concluzii certe, echipa din Iowa e de părere că originea comportamentului antisocial sau criminal poate fi legată de o disfuncție sau anormalitate chimică a cortexului prefrontal, cel responsabil de formele superioare ale gândirii (raționamente, luarea deciziilor etc.).
Frenologia este și astăzi considerată o pseudoștiință. De multe ori în istoria omenirii, cel care se rupea de curentul principal de gândire, pionierul (în cazul nostru, Gall), a fost considerat un șarlatan, deși descoperirile sale nu erau decât o consecință a faptului că a privit la aceleași lucruri vechi, însă cu alți ochi.
Mulți alți specialiști au salutat și îmbrățișat frenologia ca pe o nouă știință, sau au acceptat să o numească pseudoștiință. Chiar și în zilele noastre, există medici, societăți și site-uri de Internet care susțin autenticitatea și acuratețea frenologiei. Poate fiindcă ea pare să fie atât de logică, cu hărți ușor de urmărit și interpretări clare, frenologia a oferit o tehnică de diagnostic relativ simplă și a stârnit un viu interes în multe părți din Europa și SUA. Presupusele aplicații științifice și medicale ale frenologiei și-au găsit curând utilizare din partea autointitulaților experți, care au exploatat-o.
Frenologia a devenit atractivă în multe privințe, de la alegerea partenerilor de căsătorie la angajările în anumite locuri de muncă, ca instrument de diagnostic pentru bolile psihice și modalitatea de a determina profiluri de personalitate, dar mai ales pentru a produce bani. Saloanele unde se practică frenologia au înflorit între 1820 și 1842, dând naștere la multe invenții. Mașinile de frenologie au permis doritorilor să obțină o interpretare detaliată a personalității lor, prin intermediul unui soi de coif care le era așezat pe cap și le măsura și citea toate denivelările craniului.
Unele dintre dispozitive și istoria lor sunt expuse la Muzeul Invențiilor Medicale Discutabile din Minneapolis, Minnesota.
