Plânsul este o formă de comunicare non-verbală menită să trezească altruismul în cei de faţă.
Aproape fiecare dintre noi obişnuieşte să plângă. Femeile plâng anual de aproximativ 30-64 de ori, iar bărbaţii reuşesc să adune 6-17 ocazii - este un lucru absolut normal. Dar de ce plângem de fapt? Da, bineînţeles, pentru că suntem trişti/fericiţi/supăraţi/sensibili/dezamăgiţi ori pur şi simplu pentru că ne-a intrat ceva în ochi sau suntem alergici. Da, dar ce este acest lichid sărat ce ne curge din ochi?
Mecanismul biologic al plânsului este unul destul de simplu: există legături neuronale între părţile din creier responsabile cu emoţiile şi glandele lacrimale, astfel încât apariţia unei emoţii poate declanşa plânsul prin stimularea glandelor lacrimale.
Plânsul poate avea un rol biologic, neclarificat încă, datorită faptului că lacrimile rezultate în urma plânsului diferă prin compoziţia lor de celelalte tipuri de lacrimi. Astfel, acestea conţin cantităţi însemnat mai mari de anumiţi hormoni (prolactină, adrenocorticotropic şi leu-enkefalină), precum şi potasiu şi mangan. Este posibil ca unul dintre rolurile biologice să fie reducerea stresului dat fiind faptul că hormonul adrenocorticotropic este eliberat din abundenţă în momentele de stres.
Există mai multe ipoteze despre rolul psihologic al plânsului. Una dintre acestea ar fi că plânsul este o formă de comunicare non-verbală menită să trezească altruismul în cei de faţă.
Un caz particular este plânsul la nou-născuţi şi la bebeluşi. În primul rând, plânsul este singura formă de comunicare de care sunt capabili nou-născuţii şi copiii până la o anumită vârstă. Există cel puţin 3 feluri în care un bebeluş poate plânge, în funcţie de ce transmite părintelui: foame, supărare sau durere. Fiecare părinte este capabil, în general, să recunoască mesajul transmis de plânsetul copilului şi să recunoască plânsetul propriului copil faţă de cel al altui copil. Aşadar, plânsul este vital pentru nou-născut şi pentru bebeluş.
Capitala Japoniei găzduieşte anual un concurs cel puţin neobişnuit. Competiţia plânsetelor de copii este una cu tradiţie la japonezi, iar scopul ei este de a da putere micuţilor. Copilul care plânge mai tare va fi cel mai puternic atunci când va creşte, va fi sănătos şi va putea înfrunta cu demnitate greutăţile vieţii. Ideea competiţiei are la bază un proverb japonez potrivit căruia plânsul copilului înseamnă sănătate. Și dacă până aici iniţiativa pare puţin bizară, continuarea este pe masură. Micuţii sunt făcuţi să plângă de nimeni alţii decât de luptătorii amatori de sumo. Ei trebuie să ţină copiii în braţe şi să îi facă să plângă din ce în ce mai tare. Fie că se strâmbă la ei, fie că sunt zguduiţi, cei mici trebuie să ţipe cât pot ei de tare.
Dacă nu ştiaţi, aflaţi că glandele lacrimale produc trei tipuri de lacrimi:
1. Lacrimi continue - produse pentru umezirea permanentă a globului ocular. Acestea conţin apă, proteine, lipide, dar şi substanţe care joacă un rol important împotriva infecţiilor.
2. Lacrimile reflexe - produse ca reacţie la agenţii iritanţi ori la diversele corpuri străine care ne intră în ochi. Acest tip de lacrimi, au acelaşi conţinut ca cele continue.
3. Lacrimile emoţionale - apar în urma unor stări afective intense şi conţin concentraţii mai mari de proteine, magneziu, potasiu şi prolactină.
Fiecare dintre ele au roluri vindecatoare diferite. De exemplu lacrimile reflex permit ochilor voştri să cureţe particulele nocive când aceştia sunt iritaţi de fum sau oboseală. Lacrimile continue, sunt produse în mod regulat pentru a ne păstra ochii lubrificaţi - acestea conţin o chimicală numită „lisozima” care funcţionează ca un anti-bacterian şi vă protejează ochii de infecţii.
