De ce nu zâmbeau în fotografii victorienii?

De-a lungul anilor, multe teorii au apărut încercând să explice de ce zâmbetele sunt atât de rare în fotografiile vechi. Conform celor mai populare idei, oamenii fie nu doreau să-și arate dantura nu prea sănătoasă, fie, în mod alternativ, era imposibil să mențină un zâmbet în timpul perioadelor lungi de expunere ale camerelor timpurii, ori pur și simplu îi „îmbătrânea”, conform unor noi constatări. În timp ce aceste probleme i-ar fi împiedicat pe unii să râdă, motivul principal pentru aspectul atât de serios era credința generală a oamenilor că zâmbetul îi făcea să pară ridicoli.

Viața din perioada Victoriană, trebuie să fi fost atât de distractivă: Dacă nu erai mort sau pe cale de a muri din cauza bolilor infecțioase, încercai întotdeauna să arăți sau cel puțin pari în acest fel.

În acea perioadă de la începutul fotografiei, expunerile erau foarte lungi: Metoda cea mai scurtă (metoda dagherotip) dura cincisprezece minute. Acest lucru reprezenta, de fapt, o îmbunătățire majoră față de timpul de fotografiere a primei poze din 1826, care a durat opt ore pentru a fi realizată.

Credințele populare au evidențiat întotdeauna aceste perioade lungi de expunere, ca fiind motivul pentru care victorienii erau rareori văzuți zâmbind în fotografii. Deși poate fi considerat cu siguranță un factor care a contribuit la acea stare, adevăratul motiv pentru care aceste portrete timpurii arată atât de sumbru era că oamenii nu zâmbeau atât de mult nici în viața cotidiană.

Adesea se cita următoarea zicală înțeleaptă „Natura ne-a dat buze pentru a ne ascunde dinții”. Expunerea unui rânjet mare și lat era văzut ca fiind fără clasă: Singurii oameni care făceau asta se aflau fie în stare de embrietate ori erau artiști de scenă. În ambele cazuri, zâmbitul îi transforma pe oameni în măscărici, ca și cum ar fi fost bufoni de la curte din perioada modernistă.

Mai mult, pentru unii, buzele sigilate reprezentau un efort foarte conștient de a-și ascunde dinții - ortodonția nu fusese încă inventată, iar stomatologia nu era o practică obișnuită.

Astfel, în zilele timpurii ale portretizării în studio, dorința de a crea portrete regale, nezâmbitoare ne-a oferit, de fapt, precursorul a exclamării „spune brânză”: În schimbul zâmbetului larg de „brâââân-zăăăă”, fotografii de studio își încurajau subiecții să spună „prune”.

Chiar mai mult decât atât, ideea portretelor victoriene nu se rezuma la a captura momentul, ci esența individuală într-un mod reprezentativ pentru întreaga viață. Așa cum a menționat și Mark Twain, nu ar exista „nimic mai osânditor decît un zâmbet prostesc și ridicol, imortalizat pentru totdeauna” - bineînțeles, însuși Twain este protagonistul fotografiei de mai jos.