În vremurile victoriene, cel mai rapid mod de a arata ca un idiot, era zâmbitul.
De-a lungul anilor, multe teorii au apărut încercând să explice de ce zâmbetele sunt atât de rare în fotografiile vechi. Conform celor mai populare idei, oamenii fie nu doreau să-şi arate dantura nu prea sănătoasă, fie, în mod alternativ, era imposibil să menţină un zâmbet în timpul perioadelor lungi de expunere ale camerelor timpurii, ori pur şi simplu îi „îmbătrânea”, conform unor noi constatări. În timp ce aceste probleme i-ar fi împiedicat pe unii să râdă, motivul principal pentru aspectul atât de serios era credinţa generală a oamenilor că zâmbetul îi făcea să pară ridicoli.
Viaţa din perioada Victoriană, trebuie să fi fost atât de distractivă: Dacă nu erai mort sau pe cale de a muri din cauza bolilor infecţioase, încercai întotdeauna să arăţi sau cel puţin pari în acest fel.
În acea perioadă de la începutul fotografiei, expunerile erau foarte lungi: Metoda cea mai scurtă (metoda dagherotip) dura cincisprezece minute. Acest lucru reprezenta, de fapt, o îmbunătăţire majoră faţă de timpul de fotografiere a primei poze din 1826, care a durat opt ore pentru a fi realizată.
Credinţele populare au evidenţiat întotdeauna aceste perioade lungi de expunere, ca fiind motivul pentru care victorienii erau rareori văzuţi zâmbind în fotografii. Deşi poate fi considerat cu siguranţă un factor care a contribuit la acea stare, adevăratul motiv pentru care aceste portrete timpurii arată atât de sumbru era că oamenii nu zâmbeau atât de mult nici în viaţa cotidiană.
Adesea se cita următoarea zicală înţeleaptă „Natura ne-a dat buze pentru a ne ascunde dinţii”. Expunerea unui rânjet mare şi lat era văzut ca fiind fără clasă: Singurii oameni care făceau asta se aflau fie în stare de embrietate ori erau artişti de scenă. În ambele cazuri, zâmbitul îi transforma pe oameni în măscărici, ca şi cum ar fi fost bufoni de la curte din perioada modernistă.
Mai mult, pentru unii, buzele sigilate reprezentau un efort foarte conştient de a-şi ascunde dinţii - ortodonţia nu fusese încă inventată, iar stomatologia nu era o practică obişnuită.
Astfel, în zilele timpurii ale portretizării în studio, dorinţa de a crea portrete regale, nezâmbitoare ne-a oferit, de fapt, precursorul a exclamării „spune brânză”: În schimbul zâmbetului larg de „brâââân-zăăăă”, fotografii de studio îşi încurajau subiecţii să spună „prune”.
Chiar mai mult decât atât, ideea portretelor victoriene nu se rezuma la a captura momentul, ci esenţa individuală într-un mod reprezentativ pentru întreaga viaţă. Aşa cum a menţionat şi Mark Twain, nu ar exista „nimic mai osânditor decît un zâmbet prostesc şi ridicol, imortalizat pentru totdeauna” - bineînţeles, însuşi Twain este protagonistul fotografiei de mai jos.
