Regii și Reginele nu făceau baie niciodată
Evul Mediu a fost perioada cea mai neagră a curățeniei și igienei omenești.
În acele vremuri, speranța medie de viață a oamenilor nu depășea 20-25 de ani. Cauzele acestei realități nu țineau doar de nivelul extrem de ridicat al mortalității infantile și al războaielor numeroase, dar și al mizeriei și jegului în care literalmente trăiau și își desfășurau activitățile. Spălatul corpului și parfumarea acestuia au fost puternic condamnate de Biserica Catolică și grupurile de moraliști care vedeau în acest act nimic altceva decât invitația la desfrâu sexual.
Chiar dacă în secolele IV și V biserica creștină nu interzicea obiceiul spălatului, considerându-l necesar pentru menținerea curățeniei și a sănătății, ea condamna folosirea băilor publice pentru plăcere, în special femeile care vizitau băile publice mixte.
De-a lungul timpului au apărut însă tot mai multe restricții, astfel încât până la urmă creștinilor le-a fost interzis să facă baie goi, iar biserica a început să nu privească cu ochi buni băile „în exces”. Totul a ajuns la paroxism atunci când autoritățile bisericii medievale au declarat faptul că băile publice duc la imoralitate, promiscuitate și boli.
Această amenințare cu „bolile” era foarte des întâlnită; în multe părți ale Europei se credea că apa poate transmite boli prin porii pielii. Conform unui tratat medical din secolul XVI: „Băile încălzesc corpul, dar slăbesc organismul și lărgesc porii. Acesta este motivul pentru care pot fi periculoase și pot provoca diferite boli, inclusiv moartea”. Medicii nu erau îngrijorați numai de bolile transmise prin apă. Ei credeau că după ce porii se lărgesc apar infecțiile, căci aerul pătrunde mai ușor în organism. Drept urmare, obiceiul de a face baie a fost asociat nu numai cu imoralitatea, ci și cu răspândirea bolilor.
Pentru cei mai mulți din clasa de jos, în special pentru bărbați, rezultatul a fost că baia a fost complet uitată. În această perioadă oamenii aveau tendința de a limita igiena personală la spălarea mâinilor, a unor părți ale feței și la clătirea gurii. Se credea că este periculos să-ți speli întreaga față, căci aceasta provoca guturai și slăbea vederea. Drept urmare și acest obicei a devenit nepopular.
Pe de altă parte aristocrații nu au renunțat complet la deprinderea de a se spăla, dar în dorința lor de a stabili un echilibru între riscurile îmbolnăvirii și mirosurile emanate de corp obișnuiau să facă baie numai de câteva ori pe an.
Nu reușeau însă întotdeauna să atingă mult râvnitul echilibru. Iată ce nota un ambasador rus în Franța:
„Maiestatea sa (Louis XIV) pute ca un animal sălbatic”.
Rușii nu erau chiar atât de cusurgii legat de baie și de aceea se spălau în mod regulat, ca să zicem așa, adică cam o dată pe lună.
Un alt specimen din această categorie înfiorătoare „a celor două băi” a fost regina Isabela I a Spaniei care mărturisea că a făcut baie tot numai de două ori în viață: când s-a născut și când s-a măritat.
Foarte târziu și timid, primele noțiuni de igienă corporală își făceau apariția în Europa. Săpunul începea să fie manufacturat de-abia în secolele 18-19, fiind făcut dintr-un amestec de sodă, cenușă, grăsime de oaie, uleiuri și plante aromate.
Primul cap încoronat care a lansat o adevărată revoluție în privința spălatului pe trup a fost regina Elisabeta I a Angliei despre care se știe că se îmbăia o dată pe lună.
Era un progres uriaș, căci până la ea, regii și reginele nu se spălau deloc pe tot timpul vieții. Uneori, după cum ne spun cronicile, monarhii erau intrau în contact cu apa doar când îi surprindea vreo ploaie torențială.
