Caracatiţa, un animal ingenios

Manipulează obiecte, folosesc unelte şi întreprind tot felul de acţiuni ce dovedesc o inteligenţă avansată, superioară celei întâlnite la orice alt grup de nevertebrate.

Caracatiţa, un animal ingenios
Publicitate

Unii oameni de ştiinţă cred că, în anumite condiţii, inteligenţa caracatiţelor ar putea evolua atât de mult, încât realizările lor ar putea deveni comparabile cu cele ale oamenilor.

Vechii greci erau conştienţi de existenţa caracatiţelor, iar asta o demonstrează descoperirile arheologice, obiectele de lut din secolele VI-V î.e.n., decorate cu motive ce amintesc de tentacule. Mai mult, în acea perioadă ea era considerată un animal benefic, un protector a cărui imagine apărea pe fresce sau scuturi. Cu toate acestea, dimensiunile mari la care pot ajunge unele exemplare şi cele 8 tentacule au făcut ca aceste animale magnifice să fie percepute de imaginarul colectiv drept monştrii feroce. De exeplu, în una dintre nenumăratele peripeţii ale lui Ulise, Homer povesteşte despre un monstru marin denumit Scylla şi care este descris ca o caracatiţă de dimensiuni foarte mari.

Caracatiţa este o moluscă cu 8 braţe dotate cu sute de ventuze ce pot să simtă, dar să şi guste prada, are şi un cioc asemănător cu cel al unui papagal, venin ca al unui şarpe şi limbă dotată cu o serie de dinţi. Mai mult, chiar dacă un exemplar ajunge să cântărească câteva zeci de kilograme, el va reuşi să se strecoare printr-o deschizătură de mărimea unei portocale.

Caracatiţa, un animal ingenios

Minunatele vietăţi sunt aproape experta în arta camuflajului. Pentru paleta sa de culori, caracatiţa foloseşte trei staturi, alcătuite din trei tipuri diferite de celule. Stratul cel mai îndepărtat reflectă pasiv lumina de fundal. Cel superior poate conţine culorile galben, roşu, maro şi negru, în timp ce stratul mijlociu conţie pigmenţi strălucitori albaştrii, verzi sau aurii. Dar cum decide caracatiţa ce animal să imite, mai ales în condiţiile în care caracatiţele par a nu distinge culorile. O nouă cercetare propune un răspuns spectaculos. Oamenii de ştiinţă de la Universitatea din Washington au descoperit că pielea sepiei, verişoara caracatiţei, conţine secvenţe de gene care, de obicei, se exprimă doar în retina. Cu alte cuvinte, cefalopodele s-ar putea să aibă capacitatea de a vedea prin piele.

Astăzi, după ani de studiu, specialiştii încă mai sunt uluiţi de aceste fiinţe, mai ales că multe cercetări au scos în evidenţă inteligenţa caracatiţelor. În ultimul timp, mulţi oameni de ştiinţă s-au întrebat dacă, cu adevărat, caracatiţele gândesc sau dacă ele ne observă şi ne pot recunoaşte pe noi. Nu cu mult timp în urmă, astfel de întrebări ar fi părut prosteşti, dacă nu chiar nebuneşti. Cum să poată o caracatiţă să gândească când ea este încadrată în categoria nevertebratelor, alături de alte moluşte fără creiere? Ei bine, acum, cercetătorii au ajuns la concluzia că aceste fiinţe pot fi foarte inteligente, având emoţii şi personalitate proprie.

Comparativ cu oamenii, care au 100 de miliarde de neuroni, caracatiţele obişnuite pot avea în jur de 130 de milioane de neuroni în creier. Partea ciudată este că trei cincimi dintre neuronii unei caracatiţe nu se găsesc în creier, ci în braţe.

„Este ca şi cum fiecare braţ are propriul creier”, consideră Peter Godfrey-Smith, scufundător şi profesor de filosofie la Graduate Center of the City University of New York. De exemplu, s-a observat că atunci când cercetătorii au tăiat o parte dintre braţele unor caracatiţe (care pot creşte la loc) acesta nu numai că se poate deplasa singur, dar în situaţia în care întâlneşte o sursă se hrană, o imobilizează si încearcă să o îndrepte spre locul unde ştie că ar trebui să se găsească gura caracatiţei.

Caracatiţele sunt considerate unanim animale dotate cu o mare inteligenţă, dar, în ceea ce priveşte capacităţile lor de învăţare, părerile oamenilor de ştiinţă sunt împărţite. Dr. Russell Burke consideră, totuşi, că ele pot învăţa cu repeziciune şi că inteligenţa lor ar putea evolua până la cote mult mai înalte în viitor.

Caracatiţa, un animal ingenios

În laborator, ele pot învăţa rapid să distingă obiectele cu diferite forme şi desene, să rezolve probleme (este celebru experimentul în care o caracatiţă a învăţat să deschidă un borcan cu capac, pentru a ajunge la crabul din interior), să se descurce prin labirinturi etc. Rezultalele multor experimente arată că ele au un sistem de stocare a informaţiilor bazat atât pe memoria pe termen scurt, cât şi pe cea pe termen lung. Cu o astfel de capacitate de învăţare, probabil că aceste vieţuitoare ar fi regii adâncurilor. În realitate însă, perioada restrânsă de viaţă, dar şi capacitatea redusă de a se oxigena (redată de faptul că sângele lor nu conţine hemoglobină ci hemocianina care limitează cantitatea de oxigen) le împiedică pe caracatiţe să cucerească marea.

În unele ţări, caracatiţele sunt pe lista animalelor de laborator pe care nu pot fi făcute intervenţii chirurgicale decât cu anestezie; în Marea Britanie, legile privind experimentele pe animale acordă caracatiţelor un „statut onorific de vertebrate”, acordându-le astfel o protecţie neîntâlnită în cazul altor nevertebrate.

Publicitate
Alte articole
Nu a fost de ajuns, vreau să mai învăţ!