Adevărata poveste a lui David și Goliat

Despre Malcolm Gladwell

Malcolm Gladwell este un scriitor angajat pentru revista New Yorker. El cercetează contraintuitivitatea în tot ceea ce noi considerăm lumesc: prăjituri, adidași, sos de paste. Cărțile lui Gladwell includ și opera „Blink and Outliers”, care pune sub semnul întrebării inevitabilitatea succesului și identifică relația succes-natură versus succes-educație. Ultima sa carte se intitulează:

David și Goliat

Este povestea a ceea ce s-a întâmplat în urmă cu 3.000 de ani, când Regatul lui Israel nu era decât un prunc. Acțiunea se desfășoară într-o zonă numită Shephelah, respectiv Israelul de azi. De-a lungul graniței de est a Palestinei antice exista un lanț muntos. Există și în Israelul de azi. În cadrul lanțului muntos se aflau toate orașele antice ale regiunii, Ierusalimul, Betleemul și Hebronul. Există și o câmpie de coastă de-a lungul Mării Mediteraneene, unde se situează, în prezent, Tel Aviv-ul. Zona care face legătura dintre lanțul muntos și câmpia de coastă este Shephelah, o serie de văi și coline joase de la est la vest. Poți urmări Shephelah, poți traversa pentru a ajunge de la câmpia de coastă la munți. Dacă ați vizitat Israelul, știți că Shephelah este una dintre cele mai frumoase regiuni din Israel. E superbă, cu păduri de stejar, cu câmpuri de grâu și cu vii.

Dar cea mai importantă e istoria acestei regiuni. A servit, a îndeplinit o funcție strategică, anume, armatele inamice se strecurau prin câmpia de coastă, urcau în munți și-i amenințau pe cei ce locuiau acolo. Exact asta se întâmpla acum cu 3.000 de ani. Filistenii, dușmanii cei mai aprigi ai Regatului lui Israel, trăiau în câmpia de coastă. Proveneau din Creta. Erau un popor al mării. E posibil să-și fi croit drum printr-una dintre văile din regiunea Shephelah până în munți, deoarece voiau să ocupe ținutul muntos de lângă Betleem și să despice Regatul lui Israel în două. Iar Regatul lui Israel, condus de Regele Saul, evident că a aflat și și-a coborât armata din munți și i-a înfruntat pe filisteni în Valea Elah, una dintre cele mai frumoase văi din Shephelah. Iar israeliții și-au construit șanțuri de-a lungul versantului de nord, iar filistenii de-a lungul celui de sud. Cele două armate pur și simplu au stat acolo săptămâni întregi și s-au holbat una la alta, deoarece erau blocate. Nicio armată n-o putea ataca pe cealaltă, deoarece pentru a ataca o parte trebuia să coboare din munte în vale și apoi să urce celălalt munte, și erau complet expuse.

Pentru a depăși blocajul, filistenii l-au trimis în vale pe cel mai de temut luptător al lor, iar acesta i-a strigat pe israeliți și le-a spus: „Trimiteți cel mai de temut luptător al vostru, și ne vom lupta doar noi doi."

În luptele antice, aceasta era o tradiție, numită duel. Era un mod de a tranșa un diferend, fără a face să curgă sângele unei armate întregi. Iar filistenul care a fost trimis, cel mai de temut luptător al acestora, era un uriaș. Avea peste 2 metri. Era îmbrăcat în armură de bronz din cap până-n picioare, avea o sabie, o suliță și un harpon. Era absolut înfiorător. Era atât de înfricoșător încât niciun soldat israelit nu vroia să i se opună. Era o sentință la moarte. Niciunul nu credea că se putea măsura cu el.

În cele din urmă, singura persoană care a acceptat a fost un tânăr păstor. Acesta a mers la Saul și i-a spus, „Eu mă voi lupta cu el.” Saul nu a fost de acord sub nicio formă, numindu-l pe băiat „copilandru ridicol”. Saul se temea pentru viața tânărului, având în vedere concurentul - un luptător uriaș. Păstorul a stăruit neclintit în cerința sa, până când Saul a fost de acord ca acesta să lupte împotriva uriașului, însă cu o condiție: să poarte armura sa. Păstorul a refuzat-o spunând: „Nu pot purta așa ceva.”

Astfel a aplecat, a luat cinci pietre le-a pus în traistă și a coborât din munți pentru a-l întâlni pe uriaș. Iar uriașul a văzut o persoană apropiindu-se, și a strigat-o, „Apropie-te de mine și voi da trupul tău păsărilor cerului și fiarelor câmpului.” Aducea, astfel, insulte persoanei care se apropia pentru a se lupta cu el. Iar păstorul s-a apropiat din ce în ce mai mult, uriașul observând că avea un toiag, nimic mai mult. Singura lui armă. Uriașul s-a enervat cumplit și i-a răspuns, insultat: „Sunt un câine de vii asupra mea cu bâte?”

Păstorul a luat una dintre pietre din buzunar, a pus-o în praștie, a răsucit-o, a lăsat-o să zboare și aceasta l-a lovit pe uriaș chiar între ochi, în locul cel mai vulnerabil - și l-a doborât lăsându-l mort sau inconștient, iar păstorul a alergat, i-a luat sabia și i-a tăiat capul. Filistenii au văzut și au dat bir cu fugiții. Bineînțeles, numele uriașului este Goliat, iar numele păstorului este David, iar ceea ce credem că știm despre această poveste s-a dovedit a fi greșit.

În poveste, se presupune că David era inferior, nu-i așa? De fapt, această trimitere la David și Goliat a intrat în limbajul nostru ca o metaforă pentru victorii neverosimile, obținute de o parte inferioară asupra unuia mult mai puternic. Dar de ce îl numim pe David inferior? Ei bine, îl numim inferior pentru că era un copil, un băiețandru, iar Goliat era un uriaș puternic. Îl numim inferior și pentru că Goliat era un războinic cu experiență, pe când David era un simplu păstor. Dar cel mai important, îl numim inferior deoarece Goliat era cel care era dotat cu arme moderne, era îmbrăcat într-o armură strălucitoare, avea o sabie, o suliță și un harpon, iar tot ceea ce avea David era o praștie. Pornind de la simpla praștie, este prima greșeală pe care o facem.

În războaiele antice, existau trei tipuri de luptători. Existau cavaleria alcătuită din bărbați călare și cu care, infanteria grea, care însemna pedestrimea, adică pedestrime cu săbii, platoșe și armuri, și artileria care includea arcașii, dar, mult mai important, aruncătorii cu praștia. Iar aruncătorul cu praștia era o persoană cu un săculeț de piele cu două corzi lungi legate de acesta. Puneau în acesta un proiectil, o piatră sau o minge de plumb, și o roteau așa și dădeau drumul uneia dintre corzi, iar efectul era de trimitere a proiectilului spre țintă. Asta era ceea ce avea David. Nu doar o „simplă praștie”. Era, de fapt, o armă fatală.

Când David o rotea, avea probabil o viteză foarte mare. Și mai mult, pietrele din Valea Elah nu erau simple pietre. Erau sulfat de bariu, pietre cu o densitate dublă de cea a pietrelor normale. David deținea o armă fatală.Totul se rezumă la precizie. Din date instorice știm că aruncătorii cu praștia experimentați puteau ținti și mutila sau chiar ucide o țintă la distanțe de până la 200 metri. Potrivit tapițeriilor medievale, știm că aruncătorii cu praștie erau capabili să lovească păsări în zbor. Aveau o precizie incredibilă.

Când David ajunge în poziția de luptă, la mult mai puțin de 200 m față de Goliat și îl țintește pe oponent, are intenția vădită de a-l lovi și se așteaptă să-l lovească pe acesta în cel mai vulnerabil punct, adică între ochi. Dacă reveniți asupra istoriei războiului antic, veți descoperi de fiecare dată că aruncătorii cu praștia erau un factor decisiv împotriva infanteriei, în orice tip de bătălie.

Goliat face parte din infanteria grea, iar așteptările sale atunci când îi provoacă pe israeliți la un duel sunt că se va măsura cu un alt luptător de infanterie grea. Când spune: „Apropie-te de mine și voi da trupul tău păsărilor cerului și fiarelor câmpului,” cheia este „Apropie-te de mine.” Apropie-te de mine pentru că ne vom lupta corp la corp. Saul are aceleași asteptări. David spune „Vreau să mă lupt cu Goliat,” iar Saul încearcă să-i dea armura, deoarece gândeste o luptă corp la corp sau mai precis de la infanterie la infanterie.

Dar David nu se încadrează la categoria infanteria grea. Nu se va lupta cu Goliat. Până la urmă, de ce ar face-o? Era un păstor. Însă cu o experiență uluitoare în mânuirea praștiei pentru a-și apăra turma de lei și lupi. Avem un păstor, cu experiență în utilizarea unei arme fatale, luptându-se cu acest uriaș care se mișca anevoios sub greutatea a cincizeci de kg de armură, având arme incredibil de grele, utile doar într-o luptă cu rază mică de acțiune. Goliat este o pradă ușoară. Nu are nicio șansă. Așadar, întrebarea este, de ce continuăm să-l numim pe David inferior, și de ce facem referire la victoria sa ca neverosimilă?

Goliat la rândul său, este și el perceput greșit. În primul rând, Biblia spune că Goliat a fost condus în vale de un însoțitor. În al doilea rând, povestea din Biblie specifică cât de anevoios se mișca Goliat, un alt lucru ciudat care se poate spune când îl descrii pe cel mai de temut luptător cunoscut până atunci. În al treilea rând, lui Goliat îi is foarte mult timp să îl observe pe David: David coboară muntele, evident că nu e pregătit pentru o luptă corp la corp. Nimic din ținuta lui nu spunea „Mă voi lupta cu tine așa.” Nici măcar nu are sabie. De ce Goliat nu are nicio reacție? În ultimul rând, avem un comentariu ciudat la adresa lui David: „Sunt un câine să vii asupra mea cu bâte?” Goliat folosește pluralul, când David deținea doar un toiag.

Un articol publicat în Indiana Medical Journal a declanșat numeroase speculații care încep cu o explicație pentru înălțimea lui Goliat. Așadar, Goliat era cu mult mai înalt decât toți semenii săi din acea epocă, și, de obicei, când cineva este deosebit de ceilalți, există și o explicație. Cea mai comună formă de gigantism este o afecțiune numită acromegalie, iar acromegalia e cauzată de o tumoare benignă localizată în glanda pituitară care determină hipersecreția hormonului care controlează creșterea. De-a lungul istoriei, majoritatea uriașilor celebri au suferit de acromegalie. Practic la orice persoană neobișnuit de înaltă, asta este prima explicație pe care o dăm. Iar acromegalia are efecte secundare specifice, legate în primul rând de văz. Pe măsură ce tumoarea pituitară crește, începe adeseori să comprime nervii optici, având ca rezultat faptul că persoanele care suferă de acromegalie fie văd dublu, fie suferă de o miopie acută.

Când spune Goliat spune „Apropie-te de mine și trupul tău va fi hrană păsărilor cerului și fiarelor câmpului,” cuvintele rostite „apropie-te de mine” sunt un indiciu al vulnerabilității sale. Vino la mine, deoarece nu te pot vedea. Așadar israeliții de pe creasta muntelui care îl priveau l-au crezut un inamic extraordinar de puternic. Ceea ce n-au înțeles ei a fost că sursa puterii sale aparente era și sursa celei mai mari slăbiciuni.