Povestea lui David şi Goliat şi-a depăşit originile sale biblice pentru a deveni un proverb comun pentru o victorie improbabilă. Dar, se întreabă autorul Malcolm Gladwell, este relatată povestea, exact precum a avut ea loc?
Despre Malcolm Gladwell
Malcolm Gladwell este un scriitor angajat pentru revista New Yorker. El cercetează contraintuitivitatea în tot ceea ce noi considerăm lumesc: prăjituri, adidaşi, sos de paste. Cărţile lui Gladwell includ şi opera „Blink and Outliers”, care pune sub semnul întrebării inevitabilitatea succesului şi identifică relaţia succes-natură versus succes-educaţie. Ultima sa carte se intitulează:
David şi Goliat
Este povestea a ceea ce s-a întâmplat în urmă cu 3.000 de ani, când Regatul lui Israel nu era decât un prunc. Acţiunea se desfăşoară într-o zonă numită Shephelah, respectiv Israelul de azi. De-a lungul graniţei de est a Palestinei antice exista un lanţ muntos. Există şi în Israelul de azi. În cadrul lanţului muntos se aflau toate oraşele antice ale regiunii, Ierusalimul, Betleemul şi Hebronul. Există şi o câmpie de coastă de-a lungul Mării Mediteraneene, unde se situează, în prezent, Tel Aviv-ul. Zona care face legătura dintre lanţul muntos şi câmpia de coastă este Shephelah, o serie de văi şi coline joase de la est la vest. Poţi urmări Shephelah, poţi traversa pentru a ajunge de la câmpia de coastă la munţi. Dacă aţi vizitat Israelul, ştiţi că Shephelah este una dintre cele mai frumoase regiuni din Israel. E superbă, cu păduri de stejar, cu câmpuri de grâu şi cu vii.
Dar cea mai importantă e istoria acestei regiuni. A servit, a îndeplinit o funcţie strategică, anume, armatele inamice se strecurau prin câmpia de coastă, urcau în munţi şi-i ameninţau pe cei ce locuiau acolo. Exact asta se întâmpla acum cu 3.000 de ani. Filistenii, duşmanii cei mai aprigi ai Regatului lui Israel, trăiau în câmpia de coastă. Proveneau din Creta. Erau un popor al mării. E posibil să-şi fi croit drum printr-una dintre văile din regiunea Shephelah până în munţi, deoarece voiau să ocupe ţinutul muntos de lângă Betleem şi să despice Regatul lui Israel în două. Iar Regatul lui Israel, condus de Regele Saul, evident că a aflat şi şi-a coborât armata din munţi şi i-a înfruntat pe filisteni în Valea Elah, una dintre cele mai frumoase văi din Shephelah. Iar israeliţii şi-au construit şanţuri de-a lungul versantului de nord, iar filistenii de-a lungul celui de sud. Cele două armate pur şi simplu au stat acolo săptămâni întregi şi s-au holbat una la alta, deoarece erau blocate. Nicio armată n-o putea ataca pe cealaltă, deoarece pentru a ataca o parte trebuia să coboare din munte în vale şi apoi să urce celălalt munte, şi erau complet expuse.
Pentru a depăşi blocajul, filistenii l-au trimis în vale pe cel mai de temut luptător al lor, iar acesta i-a strigat pe israeliţi şi le-a spus: „Trimiteţi cel mai de temut luptător al vostru, şi ne vom lupta doar noi doi."
În luptele antice, aceasta era o tradiţie, numită duel. Era un mod de a tranşa un diferend, fără a face să curgă sângele unei armate întregi. Iar filistenul care a fost trimis, cel mai de temut luptător al acestora, era un uriaş. Avea peste 2 metri. Era îmbrăcat în armură de bronz din cap până-n picioare, avea o sabie, o suliţă şi un harpon. Era absolut înfiorător. Era atât de înfricoşător încât niciun soldat israelit nu vroia să i se opună. Era o sentinţă la moarte. Niciunul nu credea că se putea măsura cu el.
În cele din urmă, singura persoană care a acceptat a fost un tânăr păstor. Acesta a mers la Saul şi i-a spus, „Eu mă voi lupta cu el.” Saul nu a fost de acord sub nicio formă, numindu-l pe băiat „copilandru ridicol”. Saul se temea pentru viaţa tânărului, având în vedere concurentul - un luptător uriaş. Păstorul a stăruit neclintit în cerinţa sa, până când Saul a fost de acord ca acesta să lupte împotriva uriaşului, însă cu o condiţie: să poarte armura sa. Păstorul a refuzat-o spunând: „Nu pot purta aşa ceva.”
Astfel a aplecat, a luat cinci pietre le-a pus în traistă şi a coborât din munţi pentru a-l întâlni pe uriaş. Iar uriaşul a văzut o persoană apropiindu-se, şi a strigat-o, „Apropie-te de mine şi voi da trupul tău păsărilor cerului şi fiarelor câmpului.” Aducea, astfel, insulte persoanei care se apropia pentru a se lupta cu el. Iar păstorul s-a apropiat din ce în ce mai mult, uriaşul observând că avea un toiag, nimic mai mult. Singura lui armă. Uriaşul s-a enervat cumplit şi i-a răspuns, insultat: „Sunt un câine de vii asupra mea cu bâte?”
Păstorul a luat una dintre pietre din buzunar, a pus-o în praştie, a răsucit-o, a lăsat-o să zboare şi aceasta l-a lovit pe uriaş chiar între ochi, în locul cel mai vulnerabil - şi l-a doborât lăsându-l mort sau inconştient, iar păstorul a alergat, i-a luat sabia şi i-a tăiat capul. Filistenii au văzut şi au dat bir cu fugiţii. Bineînţeles, numele uriaşului este Goliat, iar numele păstorului este David, iar ceea ce credem că ştim despre această poveste s-a dovedit a fi greşit.
În poveste, se presupune că David era inferior, nu-i aşa? De fapt, această trimitere la David şi Goliat a intrat în limbajul nostru ca o metaforă pentru victorii neverosimile, obţinute de o parte inferioară asupra unuia mult mai puternic. Dar de ce îl numim pe David inferior? Ei bine, îl numim inferior pentru că era un copil, un băieţandru, iar Goliat era un uriaş puternic. Îl numim inferior şi pentru că Goliat era un războinic cu experienţă, pe când David era un simplu păstor. Dar cel mai important, îl numim inferior deoarece Goliat era cel care era dotat cu arme moderne, era îmbrăcat într-o armură strălucitoare, avea o sabie, o suliţă şi un harpon, iar tot ceea ce avea David era o praştie. Pornind de la simpla praştie, este prima greşeală pe care o facem.
În războaiele antice, existau trei tipuri de luptători. Existau cavaleria alcătuită din bărbaţi călare şi cu care, infanteria grea, care însemna pedestrimea, adică pedestrime cu săbii, platoşe şi armuri, şi artileria care includea arcaşii, dar, mult mai important, aruncătorii cu praştia. Iar aruncătorul cu praştia era o persoană cu un săculeţ de piele cu două corzi lungi legate de acesta. Puneau în acesta un proiectil, o piatră sau o minge de plumb, şi o roteau aşa şi dădeau drumul uneia dintre corzi, iar efectul era de trimitere a proiectilului spre ţintă. Asta era ceea ce avea David. Nu doar o „simplă praştie”. Era, de fapt, o armă fatală.
Când David o rotea, avea probabil o viteză foarte mare. Și mai mult, pietrele din Valea Elah nu erau simple pietre. Erau sulfat de bariu, pietre cu o densitate dublă de cea a pietrelor normale. David deţinea o armă fatală.Totul se rezumă la precizie. Din date instorice ştim că aruncătorii cu praştia experimentaţi puteau ţinti şi mutila sau chiar ucide o ţintă la distanţe de până la 200 metri. Potrivit tapiţeriilor medievale, ştim că aruncătorii cu praştie erau capabili să lovească păsări în zbor. Aveau o precizie incredibilă.
Când David ajunge în poziţia de luptă, la mult mai puţin de 200 m faţă de Goliat şi îl ţinteşte pe oponent, are intenţia vădită de a-l lovi şi se aşteaptă să-l lovească pe acesta în cel mai vulnerabil punct, adică între ochi. Dacă reveniţi asupra istoriei războiului antic, veţi descoperi de fiecare dată că aruncătorii cu praştia erau un factor decisiv împotriva infanteriei, în orice tip de bătălie.
Goliat face parte din infanteria grea, iar aşteptările sale atunci când îi provoacă pe israeliţi la un duel sunt că se va măsura cu un alt luptător de infanterie grea. Când spune: „Apropie-te de mine şi voi da trupul tău păsărilor cerului şi fiarelor câmpului,” cheia este „Apropie-te de mine.” Apropie-te de mine pentru că ne vom lupta corp la corp. Saul are aceleaşi asteptări. David spune „Vreau să mă lupt cu Goliat,” iar Saul încearcă să-i dea armura, deoarece gândeste o luptă corp la corp sau mai precis de la infanterie la infanterie.
Dar David nu se încadrează la categoria infanteria grea. Nu se va lupta cu Goliat. Până la urmă, de ce ar face-o? Era un păstor. Însă cu o experienţă uluitoare în mânuirea praştiei pentru a-şi apăra turma de lei şi lupi. Avem un păstor, cu experienţă în utilizarea unei arme fatale, luptându-se cu acest uriaş care se mişca anevoios sub greutatea a cincizeci de kg de armură, având arme incredibil de grele, utile doar într-o luptă cu rază mică de acţiune. Goliat este o pradă uşoară. Nu are nicio şansă. Aşadar, întrebarea este, de ce continuăm să-l numim pe David inferior, şi de ce facem referire la victoria sa ca neverosimilă?
Goliat la rândul său, este şi el perceput greşit. În primul rând, Biblia spune că Goliat a fost condus în vale de un însoţitor. În al doilea rând, povestea din Biblie specifică cât de anevoios se mişca Goliat, un alt lucru ciudat care se poate spune când îl descrii pe cel mai de temut luptător cunoscut până atunci. În al treilea rând, lui Goliat îi is foarte mult timp să îl observe pe David: David coboară muntele, evident că nu e pregătit pentru o luptă corp la corp. Nimic din ţinuta lui nu spunea „Mă voi lupta cu tine aşa.” Nici măcar nu are sabie. De ce Goliat nu are nicio reacţie? În ultimul rând, avem un comentariu ciudat la adresa lui David: „Sunt un câine să vii asupra mea cu bâte?” Goliat foloseşte pluralul, când David deţinea doar un toiag.
Un articol publicat în Indiana Medical Journal a declanşat numeroase speculaţii care încep cu o explicaţie pentru înălţimea lui Goliat. Aşadar, Goliat era cu mult mai înalt decât toţi semenii săi din acea epocă, şi, de obicei, când cineva este deosebit de ceilalţi, există şi o explicaţie. Cea mai comună formă de gigantism este o afecţiune numită acromegalie, iar acromegalia e cauzată de o tumoare benignă localizată în glanda pituitară care determină hipersecreţia hormonului care controlează creşterea. De-a lungul istoriei, majoritatea uriaşilor celebri au suferit de acromegalie. Practic la orice persoană neobişnuit de înaltă, asta este prima explicaţie pe care o dăm. Iar acromegalia are efecte secundare specifice, legate în primul rând de văz. Pe măsură ce tumoarea pituitară creşte, începe adeseori să comprime nervii optici, având ca rezultat faptul că persoanele care suferă de acromegalie fie văd dublu, fie suferă de o miopie acută.
Când spune Goliat spune „Apropie-te de mine şi trupul tău va fi hrană păsărilor cerului şi fiarelor câmpului,” cuvintele rostite „apropie-te de mine” sunt un indiciu al vulnerabilităţii sale. Vino la mine, deoarece nu te pot vedea. Aşadar israeliţii de pe creasta muntelui care îl priveau l-au crezut un inamic extraordinar de puternic. Ceea ce n-au înţeles ei a fost că sursa puterii sale aparente era şi sursa celei mai mari slăbiciuni.
