115 ani de la interdicția împărătesei Tzu-hsi asupra legării picioarelor

Tradiția a început în timpul dinastei Song, între anii 960-1200 d.Hr. Totul a pornit de la o dansatoare de care s-a îndrăgostit Li Yu, regele Chinei între anii 961-975. Tânăra își legase picioarele în așa fel încât acestea să semene la formă cu Luna Noua. În scurt timp, obiceiul s-a răspândit, fiind asociat apoi cu bunăstarea.

Foot binding, practica legării picioarelor în China presupunea o mutilare a piciorului în care cele patru degete mai mici erau rupte și îndoite sub talpă, iar talpa și călcâiul se forțau pentru a se apropia cât mai mult. Apoi picioarele erau legate cu fâșii ude din bumbac, care se strângeau prin uscare, prinzând piciorul ca într-o menghină. De obicei, mama sau bunica fetiței realiza acest proces creându-se astfel un fel de solidaritate feminină. De aici rezultă și faptul că cele mai multe dintre relatări provin din vocile bărbaților, femeile alegând să suporte această durere în spațiul privat. În acest proces erau inițiate fetele cu vârsta cuprinsă între 4 și 7 ani, când oasele erau mai flexibile, dar erau cazuri, în rândul claselor superioare, când practica începea și la 3 ani, sau la țărani, când acest proces era efectuat mult mai târziu, pe la 12 – 13 ani.

Odată realizat acest proces, fetele erau obligate să meargă, rupându-și astfel mai bine oasele și provocându-le o durere insuportabilă. Procesul de legare era reluat la 2 – 3 zile, când rănile provocate erau curățate și se aplica un nou set de bandaje. Pentru a masca diformitatea provocată de această practică, femeile purtau o încălțăminte specială, frumos ornamentată, care contribuia la rolul estetic și erotic al picioarelor, dând impresia unui trup mai înalt și mai drept.

Odată la două săptămâni încălțările erau înlocuite cu o altă pereche, întotdeauna de dimensiuni mai mici. Toate aceste practici durau aproximativ doi ani până se obțineau picioarele lotus, care nu măsurau mai mult de 10 cm. Dar riscurile erau cu atât mai mari cu cât un pericol constant al acestei practici era reprezentat de infecții, una din zece fetițe murind.

Prima amenințare serioasă la statutul picioarelor lotus s-a petrecut odată cu marea răscoală socială ce a izbucnit la jumătatea secolului al XIX-lea. În 1883, Kang Youwei a fondat Societatea Anti-Footbinding lângă Canton pentru a combate practica, înființându-se societăți similare de anti-footbinding în întreaga țară, numărul de membri ai mișcării ajungând la 300.000. Mișcarea anti-footbinding a subliniat însă motive pragmatice și patriotice, mai degrabă decât feministe, argumentând că abolirea legării picioarelor ar rezulta într-o stare de sănătate mai bună și o forță de muncă mai eficientă. Reformatori, precum Liang Qichao, influențat de Darwinismul social, susținea că practica că a slăbit națiunea, din moment ce femeile aduceau pe lume fii slăbiți și firavi. Totodată, modernizarea Chinei era pusă în pericol deoarece țara era privată de forța de muncă a femeilor.

La 1 febriarie 1902, împărăteasa văduvă Cixi a emis un edict împotriva legării picioarelor, dar la scurt timp acesta este abrogat. Împărăteasa văduvă Cixi sau Tzu-hsi a fost una dintre concubinele împăratului Xianfeng, dinastia Qing, și a fost cea mai influentă personalitate de la sfârșitul Chinei imperiale. Cixi a rămas în istorie ca și o persoană crudă, ambițioasă și brutală, dar și ca prima împărăteasă care încearcă să eradicheze monstruasa definiție a frumuseții picioarelor.

Desființarea sistemului imperial în 1912 și venirea la putere a republicanilor a adus și primele măsuri concrete de eradicare, femeile care refuzau să-și dezlege picioarele fiind supuse unor amenzi, dar practica nu va fi interzisă definitiv decât în 1949, odată cu instaurarea comunismului.

Practica ce a lăsat și încă mai lasă amintiri dureroase în istoria Chinei a durat aprozimativ un mileniu.