Ce să învățăm de la Confucius

parabole și precepte adunate de discipolii de mai târziu care au făcut din Confucius „liderul postum” al gândirii asiatice.

Momentul apariției lui Kong-zi (Confucius) pe scena istorică, în secolul al VI-lea a.Hr., a însemnat debutul unei tradiții filozofice care a dominat cultura chineză sute de ani, precum și al unei influențe covârșitoare asupra tuturor compartimentelor gândirii chineze, de la spiritualitate și etică la medicină și științe exacte.

Maestrul (zi sau tzu) nu ne-a lăsat opere scrise, dar ideile, comentariile, interpretările aduse lucrăriloe care constituiau patrimoniul vechii culturi chineze ( Cartea Schimbărilor, Cartea Poeziei, cartea Documentelor, Cartea Ritualurilor, Cartea Muzicii, precum și Analele Primăverii și ale Toamnei) au fost adunate de cărte discipolii săi în 20 de cărți. Încercarea de a-l înțelege pe Confucius este îngreunată atât de absența unor documente proprii, cât și de aglomerarea de legende și tradiții în jurul personalității sale, unele exaltante, altele denigratoare.

Confucius se pare că s-ar fi născut undeva în anul 551 a.Hr., în micul stat Lu, aflat astăzi în provincia Shantung. Este posibil să fi avut ascendență aristocratică, dar conform izvoarelor nu a dus o viață îndestulată. Confucius nu era un pacifist, considerând că sunt vremuri în care oamenii morali trebuie să intre în acțiune, pentru a nu fi înrobiți, dar folosindu-se nu atât de forță, cât de simțul și puterea dreptății. În plus, afirma adesea că originea nu contează atât de mult ca atitudinea și comportamentul, astfel că oricine putea aspira să devină un chiin tzu (gentilom).

„Niciodată nu clădi o prietenie cu un om care nu este mai bun decât tine”

Confucius nutrea speranța reformării lumii. Inițial ideile sale au prins la un grup restrâns, constituind poate ce ce am putea numi prima școală privată chineză, un spațiu în care scopul principal era cultivarea morală și intelectuală. Spre deosebire de sistemul tradițional care antrena în virtutea obedienței și supunerii, Confucius îi învăța pe discipolii săi că trebuie să joace un rol dinamic în guvernarea statului, nu să se rezume la a fi pur și simplu instrumente ale conducătorului. Educația pe care o oferea acesta avea înainte de toate o valoare practică.

Întreaga sa etică se bazează pe concepția asupra naturii umane, pe care nu o privește ca pe o entitate separată de mediul social, la fel cum nici societatea nu este un corp metafizic de sine-stătător. Omul este în esență o ființă socială, modelat de societate, dar aceasta la rândul său este determinată de comportamentul fiecărui individ în parte. A fi moral înseamnă a participa activ la comunitate. Această etică a datoriei, baza moralei individuale, curpinde două virtuți funadmentale: negarea eului egoist și acceptarea a aceea ce este drept și potrivit.

„Când vezi un om bun, gândește-te să-l întreci; când vezi un om rău, cercetează-ți inima”

Alt concept important în filozofia Maestrului este cel de tao, calea, dar fără conotații mistice. Tao include pe de o parte codul etic individual și pe de alta guvernământul care să vegheze asupra bunăstării fiecărei ființe umane. Respingând loialitatea față de nobili, acesta propune loialitatea față de principii. În ciuda absentei unei dogme, mulți confucianiști au sfârșit ca martiri încercând să apere calea propovăduită de maestru, critincându-i pe conducători în numele binelui general.

„Când se instalează furia, trebuie să ai în vedere consecințele”

Ce se remarcă la filozofia confucianistă este lipsa încărcăturii religioase, lipsa misticismului înlocuit de un umanism cât de poate de pragmatic. Nu pretinde deținerea vreunui adevăr absolut, ci mai degrabă aspirația către acesta prin metoda observației și analizei.

Dar cum este această natură umană? În viziunea lui Confucius nici bună, nici rea. Și aici gânditorul este aproape de concretul existenței. În primul rând pledează pentru egalitatea oamenilor. În al doilea rând, aceștia doresc fericirea. Dacă fericirea este binele și omul este o ființă socială, înseamnă că dacă fiecare s-ar gândi la bunăstarea întregului, sunt mai multe șanse să se atingă o stare generală de bine. În concepția sa, omul cu adevărat virtuos, când dorește să obțină succesul, se gândește și la ceilalți. Ca să se ajungă la această armonie socială absolut necesară, se apelează la educație.

„Dorințele vieții depind de sârguință; dar un mecanic iscusit își va ascuți mai întâi uneltele”

Dar amploarea moștenirii sale se întrevede după moartea sa, când treptat doctrina este integrată în ideologia imperială. Chiar și unii dintre revoluționarii comuniști îl revendică pentru tradiția revoluționară. În vest impactul său este mai mare decât ne închipuim, pentru că acesta devine o figură emblematica în timpul iluminismului. Dacă ar fi să căutăm secretul magnetismului său, cel mai probabil este vorba despre insistența asupra supremației valorilor umane.

„Înțelepciunea constă în a-i înțelege pe ceilalți, virtutea constă în a-i iubi”

Încrezându-se în puterea gândirii și moralei, Confucius credea că umanitatea își poate găsi fericirea doar într-o comunitate cooperantă de oameni liberi. Dar libertatea se dobândește prin rațiune, gândire critică și acțiune conform unor principii care să servească și individul, și comunitatea.

„Dacă un om nu se întreabă în permanență: cum să procedez corect?, atunci nu știu ce rost mai are acesta”