Ce să învăţăm de la Confucius

parabole şi precepte adunate de discipolii de mai târziu care au făcut din Confucius „liderul postum” al gândirii asiatice.

Momentul apariţiei lui Kong-zi (Confucius) pe scena istorică, în secolul al VI-lea a.Hr., a însemnat debutul unei tradiţii filozofice care a dominat cultura chineză sute de ani, precum şi al unei influenţe covârşitoare asupra tuturor compartimentelor gândirii chineze, de la spiritualitate şi etică la medicină şi ştiinţe exacte.

Maestrul (zi sau tzu) nu ne-a lăsat opere scrise, dar ideile, comentariile, interpretările aduse lucrăriloe care constituiau patrimoniul vechii culturi chineze ( Cartea Schimbărilor, Cartea Poeziei, cartea Documentelor, Cartea Ritualurilor, Cartea Muzicii, precum şi Analele Primăverii şi ale Toamnei) au fost adunate de cărte discipolii săi în 20 de cărţi. Încercarea de a-l înţelege pe Confucius este îngreunată atât de absenţa unor documente proprii, cât şi de aglomerarea de legende şi tradiţii în jurul personalităţii sale, unele exaltante, altele denigratoare.

Confucius se pare că s-ar fi născut undeva în anul 551 a.Hr., în micul stat Lu, aflat astăzi în provincia Shantung. Este posibil să fi avut ascendenţă aristocratică, dar conform izvoarelor nu a dus o viaţă îndestulată. Confucius nu era un pacifist, considerând că sunt vremuri în care oamenii morali trebuie să intre în acţiune, pentru a nu fi înrobiţi, dar folosindu-se nu atât de forţă, cât de simţul şi puterea dreptăţii. În plus, afirma adesea că originea nu contează atât de mult ca atitudinea şi comportamentul, astfel că oricine putea aspira să devină un chiin tzu (gentilom).

„Niciodată nu clădi o prietenie cu un om care nu este mai bun decât tine”

Confucius nutrea speranţa reformării lumii. Iniţial ideile sale au prins la un grup restrâns, constituind poate ce ce am putea numi prima şcoală privată chineză, un spaţiu în care scopul principal era cultivarea morală şi intelectuală. Spre deosebire de sistemul tradiţional care antrena în virtutea obedienţei şi supunerii, Confucius îi învăţa pe discipolii săi că trebuie să joace un rol dinamic în guvernarea statului, nu să se rezume la a fi pur şi simplu instrumente ale conducătorului. Educaţia pe care o oferea acesta avea înainte de toate o valoare practică.

Întreaga sa etică se bazează pe concepţia asupra naturii umane, pe care nu o priveşte ca pe o entitate separată de mediul social, la fel cum nici societatea nu este un corp metafizic de sine-stătător. Omul este în esenţă o fiinţă socială, modelat de societate, dar aceasta la rândul său este determinată de comportamentul fiecărui individ în parte. A fi moral înseamnă a participa activ la comunitate. Această etică a datoriei, baza moralei individuale, curpinde două virtuţi funadmentale: negarea eului egoist şi acceptarea a aceea ce este drept şi potrivit.

„Când vezi un om bun, gândeşte-te să-l întreci; când vezi un om rău, cercetează-ţi inima”

Alt concept important în filozofia Maestrului este cel de tao, calea, dar fără conotaţii mistice. Tao include pe de o parte codul etic individual şi pe de alta guvernământul care să vegheze asupra bunăstării fiecărei fiinţe umane. Respingând loialitatea faţă de nobili, acesta propune loialitatea faţă de principii. În ciuda absentei unei dogme, mulţi confucianişti au sfârşit ca martiri încercând să apere calea propovăduită de maestru, critincându-i pe conducători în numele binelui general.

„Când se instalează furia, trebuie să ai în vedere consecinţele”

Ce se remarcă la filozofia confucianistă este lipsa încărcăturii religioase, lipsa misticismului înlocuit de un umanism cât de poate de pragmatic. Nu pretinde deţinerea vreunui adevăr absolut, ci mai degrabă aspiraţia către acesta prin metoda observaţiei şi analizei.

Dar cum este această natură umană? În viziunea lui Confucius nici bună, nici rea. Şi aici gânditorul este aproape de concretul existenţei. În primul rând pledează pentru egalitatea oamenilor. În al doilea rând, aceştia doresc fericirea. Dacă fericirea este binele şi omul este o fiinţă socială, înseamnă că dacă fiecare s-ar gândi la bunăstarea întregului, sunt mai multe şanse să se atingă o stare generală de bine. În concepţia sa, omul cu adevărat virtuos, când doreşte să obţină succesul, se gândeşte şi la ceilalţi. Ca să se ajungă la această armonie socială absolut necesară, se apelează la educaţie.

„Dorinţele vieţii depind de sârguinţă; dar un mecanic iscusit îşi va ascuţi mai întâi uneltele”

Dar amploarea moştenirii sale se întrevede după moartea sa, când treptat doctrina este integrată în ideologia imperială. Chiar şi unii dintre revoluţionarii comunişti îl revendică pentru tradiţia revoluţionară. În vest impactul său este mai mare decât ne închipuim, pentru că acesta devine o figură emblematica în timpul iluminismului. Dacă ar fi să căutăm secretul magnetismului său, cel mai probabil este vorba despre insistenţa asupra supremaţiei valorilor umane.

„Înţelepciunea constă în a-i înţelege pe ceilalţi, virtutea constă în a-i iubi”

Încrezându-se în puterea gândirii şi moralei, Confucius credea că umanitatea îşi poate găsi fericirea doar într-o comunitate cooperantă de oameni liberi. Dar libertatea se dobândeşte prin raţiune, gândire critică şi acţiune conform unor principii care să servească şi individul, şi comunitatea.

„Dacă un om nu se întreabă în permanenţă: cum să procedez corect?, atunci nu ştiu ce rost mai are acesta”