Tratamentul era să poarte barbă

Deși s-a răspândit încă din Antichitate, bărbieritul nu a devenit o artă decât în urmă cu câteva sute de ani, când s-a și desprins ca profesie de sine stătătoare. Bărbierii s-au desprins atunci de cei care îndeplineau și operațiuni stomatologice și s-au profesionalizat. Coincidență sau nu, tocmai în perioada respectivă, adică pe la 1800, apare și celebra operă „Bărbierul din Sevilla”. Între anii 1700 și 1830 moda la bărbați încuraja un ten perfect bărbierit. Apoi, în epoca victoriană, a fost la modă barba. A urmat moda mustății și a bărbii lungi specifică perioadei hippie.

Acum barba este o alegere pur estetică, însă, prin anii 1800, bărbile erau la modă dintr-un motiv cu totul diferit - sănătate. Potrivit istoricului medical britanic Alun Withey, de la Universitatea din Exeter, bărbile erau prescrise de medici ca un remediu pentru diferite boli comune, cum ar fi dureri de gât, argumentând că acestea sunt filtre naturale de aer.

Colin Schultz explică pentru revista Smithsonian că bacteriile sunt o descoperire relativ nouă care a îngrozit lumea. Pentru cei care trăiau în epoca victoriană, „teoria bolilor cauzate de microbi” a început să câștige notorietate, iar publicul s-au confruntat brusc cu multiple informații conform cărora bacteriile mortale invizibile mișună peste tot în jurul lor. Este mai mult decât suficient pentru a provoca panică, iar aceasta la rândul său a generat idei ciudate.

Așa că, tot mai mulți pacienți au apelat la medic în căutarea unui ajutor impotriva bolilor legate de bacterii. Medicii au considerat că e o idee bună să le sugereze bărbaților șă-și lase barba să crească pentru a filtra aerul din jurul lor. Cel mai amuzant lucru este că bărbile îngrijite necorespunzător pot fi de fapt mai puțin igienice decat o față rasă.

Dar acest lucru este în contradicție cu un alt studiu publicat în Journal of Hospital Infection, care a fost realizat în baza a 408 reprezentanți ai personalului medical. Unii dintre aceștia aveau barbă, în timp ce alții nu purtau barbă. Acestor bărbați li s-au colectat mostre de pe față, pentru ca cercetătorii să vadă care dintre cazuri prezintă un numar mai mare de bacterii și în care dintre situații este un mediu mai prielnic pentru dezvoltarea acestora. David Nield a raportat că membrii personalului medical fără barbă, cu fața rasă, au fost de trei ori mai susceptibili de a adăposti pe pielea lor stafilococi aurii rezistenți la meticilină decât cei cu barbă.

Prescripțiile medicilor de a lăsa barba să crească au fost mai degrabă un rezultat al panicii în masă decât vreun argument cu temei științific.