Tratamentul era să poarte barbă

Acum barba este o alegere pur estetică, însă, prin anii 1800, bărbile erau la modă dintr-un motiv cu totul diferit.

Deşi s-a răspândit încă din Antichitate, bărbieritul nu a devenit o artă decât în urmă cu câteva sute de ani, când s-a şi desprins ca profesie de sine stătătoare. Bărbierii s-au desprins atunci de cei care îndeplineau şi operaţiuni stomatologice şi s-au profesionalizat. Coincidenţă sau nu, tocmai în perioada respectivă, adică pe la 1800, apare şi celebra operă „Bărbierul din Sevilla”. Între anii 1700 şi 1830 moda la bărbaţi încuraja un ten perfect bărbierit. Apoi, în epoca victoriană, a fost la modă barba. A urmat moda mustăţii şi a bărbii lungi specifică perioadei hippie.

Publicitate

Acum barba este o alegere pur estetică, însă, prin anii 1800, bărbile erau la modă dintr-un motiv cu totul diferit - sănătate. Potrivit istoricului medical britanic Alun Withey, de la Universitatea din Exeter, bărbile erau prescrise de medici ca un remediu pentru diferite boli comune, cum ar fi dureri de gât, argumentând că acestea sunt filtre naturale de aer.

Colin Schultz explică pentru revista Smithsonian că bacteriile sunt o descoperire relativ nouă care a îngrozit lumea. Pentru cei care trăiau în epoca victoriană, „teoria bolilor cauzate de microbi” a început să câştige notorietate, iar publicul s-au confruntat brusc cu multiple informaţii conform cărora bacteriile mortale invizibile mişună peste tot în jurul lor. Este mai mult decât suficient pentru a provoca panică, iar aceasta la rândul său a generat idei ciudate.

Aşa că, tot mai mulţi pacienţi au apelat la medic în căutarea unui ajutor impotriva bolilor legate de bacterii. Medicii au considerat că e o idee bună să le sugereze bărbaţilor şă-şi lase barba să crească pentru a filtra aerul din jurul lor. Cel mai amuzant lucru este că bărbile îngrijite necorespunzător pot fi de fapt mai puţin igienice decat o faţă rasă.

Dar acest lucru este în contradicţie cu un alt studiu publicat în Journal of Hospital Infection, care a fost realizat în baza a 408 reprezentanţi ai personalului medical. Unii dintre aceştia aveau barbă, în timp ce alţii nu purtau barbă. Acestor bărbaţi li s-au colectat mostre de pe faţă, pentru ca cercetătorii să vadă care dintre cazuri prezintă un numar mai mare de bacterii şi în care dintre situaţii este un mediu mai prielnic pentru dezvoltarea acestora. David Nield a raportat că membrii personalului medical fără barbă, cu faţa rasă, au fost de trei ori mai susceptibili de a adăposti pe pielea lor stafilococi aurii rezistenţi la meticilină decât cei cu barbă.

Prescripţiile medicilor de a lăsa barba să crească au fost mai degrabă un rezultat al panicii în masă decât vreun argument cu temei ştiinţific.

Publicitate
Alte articole
Nu a fost de ajuns, vreau să mai învăţ!