Apelurile video - un serviciu care astăzi ni se pare normal şi la ordinea zilei - au fost imaginate încă de la apariţia primelor telefoane.
Vizionarii de la sfârşitul anilor 1800 au fost convinşi că, în viitor, oamenii ar putea atât auzi, cât şi a vedea persoana de la capătul celălalt al liniei. Cu toate acestea, tehnologia mai avea încă de evoluat, înainte ca telefonia video să devină ceva mai mult decât un simplu concept. Au fost necesari mai mulţi ani de cercetare, până când, în cele din urmă, ficţiunea a devenit realitate.
Primul serviciu de videotelefonie bidirecţională a fost lansat la data de 1 martie 1936 - cu 81 ani în urmă. Acesta a fost furnizat în Germania de către oficiul poştal naţional şi făcea legătura între Berlin şi Leipzig. Pentru a furniza apeluri video între cele două oraşe, a fost folosit aproximativ 160 kilometri de cablu coaxial de bandă largă. Mai târziu, serviciul a fost deschis şi publicului, adăugându-se linii de legătură suplimentare, cu alte oraşe mari.
Din punct de vedere tehnic, sistemul de videotelefonie din Germania reprezenta o invenţie destul de impresionantă la vremea sa. Imaginea video era furnizată la 25 de cadre pe secundă, pe un ecran sub formă de tub catodic. Rezoluţia sa de 172 de rânduri - ceea ce pentru un pixel însemna aproximativ 40.000 (rânduri) - se spune că era suficientă pentru ca cineva să poată discerne încheieturile pe care se afla un ceas de mână.
Din păcate, serviciul de videotelefonie din Germania nu a durat prea mult. Planurile de extindere a reţelei au fost abandonate odată cu începutul celui de Al Doilea Război Mondial. Până la 1940, sistemul a fost închis definitiv. Un aflux de numerar pentru infrastructura bunurilor de larg consum şi a comunicaţiilor din timpul dezvoltării americane postbelice în 1950, ar fi putut aduce din nou videotelefonia, atât de aproape de realitate.
Prin urmare, până în anul 1969, Bell Labs împlinea deja mai mult de un deceniu de cercetare postbelică serioasă, în scopul de a poziţiona câte un videotelefon în casa fiecărui american. Și, în primăvara acelui an, compania şi-a dedicat în întregime revista internă, istoriei şi viitorului cercetării în videotelefonie (numită uneori şi „ilustrafon”). Viitorul era din nou aproape.
Numărul din Mai/Iunie 1969 al revistei Record, aparţinând companiei Bell Laboratories, includea un scurt istoric al tehnologiei la care lucra laboratorul de cercetare încă din 1956, în încercarea de a realiza un videofon practic. Una dintre cele mai mari provocări ale vremii, reprezenta obţinerea unui videofon funcţional şi compatibil cu infrastructura deja existentă, fără a mai fi necesară dezvoltarea uneia noi şi, nu în ultimul rând, furnizarea fiecărei case, prin înlocuirea tehnologiei cu noile componente hardware, noul serviciu de trimitere şi primire a mesajelor video în timp real.
Începând de la mijlocul anilor 1950 şi până la începutul anilor 1970, (conform relatărilor,) Bell ar fi cheltuit peste 500 de milioane de dolari pe cercetare şi dezvoltare a sistemului lor de videotelefonie. Compania îşi înştiinţa periodic angajaţii cu privire la evoluţia lucrărilor, în revista Record:
1963: Apare sistemul complet
Un sistem experimental complet Picturephone (ilustrafon) a fost dezvoltat. Staţia a inclus unitatea cameră-receptor-difuzor şi unitatea separată, fiind o combinaţie de telefon-control video.
1964: Petrecerea de ieşire în societate a videofonului
Prima expunere publică a serviciului Picturephone a avut loc la Târgul Mondial din New York. Vizitatorii, selectaţi în mod aleatoriu, au avut posibilitatea de a încerca serviciul, timp de aproximativ 10 minute fiecare. Rezultatele interviurilor realizate la încheierea fiecărei testări au oferit informaţii valoroase cu privire la reacţiile publice timpurii la acest serviciu.
În exclusivitate, în anul 1964 încep primele testări limitate la nivel public. Nu se relatează prea mult reacţia publică, însă anul 1968 aduce deja îmbunătăţiri serviciului, redenumind-ul Mod II. Astfel, ilustrafonul „vizionare în timpul conversaţiei” al companiei Bell System este reproiectat pentru a încorpora caracteristici suplimentare, ca urmare a studiilor extensive.
Bineînţeles că, în ciuda promisiunilor celor de la Bell Labs, anii 1970 nu vor vedea adoptarea pe scară largă a videofonului. Serviciul era scump (aproximativ 169 de dolari pe lună, sau aproape 1000 de dolari, ajustat la inflaţie, în zilele noastre), iar în 1973 Bell avea doar 100 de abonaţi, de pe întreg teritoriul Statelor Unite ale Americii. Până în 1977, numărul acestora a scăzut la doar nouă.
Acum, în anul 2017, marea majoritate a oamenilor încă nu interacţionează cu videofonul ca dispozitiv de sine stătător. Desigur, apare mult mai frecvent în sălile de afaceri ale marilor corporaţii, în timp ce experienţa nostră cu videofonul are loc la un micro-nivel. Este posibil să ne sunăm rudele prin intermediul Skype, de sărbători, sau să folosim FaceTime atunci când avem un interviu cu noul angajator, pentru un job la distanţă. Dar, cei mai mulţi oameni par să păstreze videochatul pentru ocazii speciale. În activităţile nostre de zi cu zi, utilizăm alte mijloace de comunicare, nesimţind lipsa unui videofon. Astfel se naşte cea mai grea întrebare cu privire la scopul acestei tehnologii, neutilizată pe scară largă, până în zilele nostre: De ce?
