A fost nevoie de un secol pentru a crea sfârşitul de săptămână şi de numai un deceniu pentru a-l anula.
Noi, omenirea, am inventat weekend-ul, în acelaşi fel în care am inventat şi săptămâna. Pământul chiar se roteşte în jurul soarelui o dată pe an, luându-i aproximativ 365,25 de zile. Soarele, cu adevărat, răsare şi apune pe parcursul a 24 de ore. Dar săptămâna reprezintă o substanţă arbitrară creată de om, care nu a fost identificată în natură. Acest ciclu de şapte zile în care ne marcăm întâlnirile, zilele de naştere, suprasolicitându-ne aplicaţia iCal - tamponat la ambele capete de acele 48 de ore de libertate promisă - ne ajută să ne menţinem echilibrul doar pentru că l-am inventat, noi, omenirea.
Abuzăm de timp, transformându-l în inamic. Încercăm să îl obţinem şi să îl controlăm, sau, eventual, să fugim de el. Cel mai nou model de telefon, cu procesor şi mai rapid; degetul pe butonul de „Închidere” din lift; livrarea în aceeaşi zi. Decojim minutele până la nano-secunde, mecanizând şi digitalizând orele şi zilele, reducându-le treptat în scopul eficienţei, transformându-le în termeni la modă.
Dar timpul nu a fost dintotdeauna atât de rigid. Culturi antice, precum cele de mayaşi şi păgâni, vedeau timpul ca o roată, viaţa lor repetându-se în etape, întorcându-se printr-un proces ciclic. Iudeo-creştinii a decis că timpul este, de fapt, liniar, începând de la creare şi deplasându-se către sfârşitul zilelor. Această idee a rămas înrădăcinată - şi este mult mai plictisitoare decât o roată.
A deveni eficient înseamnă o modalitate de a spune „Am de gând să cuceresc timpul, înainte de a mă cuceri acesta.” A ne lăuda cu „Eu nu îmi iau liber în weekend” reprezintă un gest de forţă: Mi-am adunat timpul, l-am învins. De fapt, a lua un weekend liber, înseamnă a înceta lupta cu timpul, lăsându-l pe acesta din urmă să fie neutru, neocupat. De ce să nu fie acesta un lucru bun?
Nu demult, timpul liber, încă reprezenta o problemă politică definitorie. În primă instanţă, muncitorii americani nu s-au revoltat unitar pentru munca silită din rândul copiilor sau pentru condiţiile de muncă ori salarii - ci pentru scăderea orelor de muncă îndelungate. Cei care au venit înaintea noastră au luptat - şi au murit - pentru timp.
Odată ce revoluţia industrială a schimbat natura muncii, lucrurile s-a agravat. Maşinăriile noi necesitau o supraveghere neîntreruptă pentru a evita costurile de repornire şi oprire. Mizeria dickensiană abunda. Fabrici fără ferestre, închise în întuneric. Şobolani liberi. Deformările muncitorilor minori cu oase şi genunchi moi, flexibili. „Fetele de la moară”, care populau fabricile din Lowell, se plângeau de lucrul la războaie de ţesut în întuneric, de ochii lor tensionaţi din cauza lumânărilor care furnizau lumină slabă.
Ceasul devenise noul şef omniprezent. Timpul avea o valoare în dolari şi devenise o marfă, ce nu putea fi risipită. „Timpul este acum monedă: Nu trece, ci este cheltuit,” a scris istoricul E. P. Thompson.
Ceasurile din fabrici, funcţionau adesea, într-un mod misterios, fie înapoi, fie înainte. Șefii furau ore neplătite de la muncitorii care se temeau să deţină propriile ceasuri, aşa cum descria şi un muncitor în memoriile sale din 1850,„nu reprezenta un eveniment neobişnuit demiterea oricărei persoane despre care se presupunea că ştie prea multe despre ştiinţa orologeriei.”
Weekend-urile originale cădeau lunea
Mai înainte ca sfârşitul de săptămână să fi devinit oficial, mulţi dintre muncitori îşi luau liber oricum. Între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi mijlocul secolului al XIX-lea, în Anglia, un mare număr de angajaţi nu se deranjau să apară la locul de muncă, în zilele de luni, motivând cu sărbătoarea religioasă conform căreia trebuia ţinută „Sfânta Luni” (care de fapt nu există).
Cheful de lucru duce la chef de joacă şi mulţi muncitori erau mahmuri lunea, regenerându-se după jocurile de bar, luptele de caini din aer liber şi meciurile de box. Ei erau plătiţi sâmbăta şi se prezentau la biserică duminica, astfel încât au „furat” acea zi de luni în scopul cheltuirii salariului şi al distracţiei. (Ideea de weekend ca şi perioadă de cheltuire a salariului, deţinută astăzi: Americanii cheltuiesc mai mulţi bani în nopţile de vineri şi sâmbătă, iar cei mai puţini lunea şi marţea.)
Lovitura financiară a acestei zi de luni pierdute era reală, astfel încât, atunci când li s-a oferit o jumătate de sâmbătă plătită, majoritatea muncitorilor au fost încântaţi să accepte compromisul. Lunea Sfântă a dispărut din tradiţie, iar mini-vacanţa din jumătate de sâmbătă a devenit un standard în Marea Britanie a anilor 1870.
Contribuţia capitalistă a lui Henry Ford
Unul dintre agenţii cheie în normalizarea weekend-ului pentru restul lucrătorilor americani a fost, de fapt, devotatul anti-unionist şi auto magnatul Henry Ford (el a fost, de asemenea, un bine-cunoscut anti-semit, ceea ce transformă campionatul cu Sabatul, într-un câştig de cauză delicios).
Un Marxist ar putea sublinia că weekend-ul reprezintă un act de jonglerie corporativă, un pandativ hipnotic, care menţine lucrătorii legaţi de locurile lor de muncă. În 1914, Ford a crescut rata zilnică în fabricile sale de la 2,34 $ pe zi la 5,00 $. A fost o mişcare radicală şi o senzaţie în rândul relaţiilor publice. Mii de oameni şi-au făcut apariţia în speranţa unui loc de muncă, provocând o răscoală amortizată ulterior de către Departamentul de Politie. În 1926, Ford a introdus săptămâna formată din cinci zile lucratoare. „Oamenii care au mai mult timp liber trebuie să aibă şi mai multe haine,” a afirmat el. „Ei mănâncă o varietate mai mare de alimente. Au nevoie mai mare de transport cu vehicule.”
Ford, a articulat probabil din greşeală contradicţia care stă la baza conceptului de weekend: Este atât o perioadă de odihnă, cât şi o perioadă de consum. După cum spunea şi economistul John Kenneth Galbraith, misiunea producţiei - şi a afacerilor - este de a „crea dorinţele pe care încearcă să le satisfacă” - iar sfârşitul de săptămână este exact timpul care satisface dorinţele.
Ceasul care ne propulseazaă în toate aceste alte zile este redus la tăcere şi apare timpul în plus, trezindu-ne dorinţele, gândurile şi impulsurile proprii.
Cu mai puţină poezie şi mai mult pragmatism, în cele din urmă s-a cimentat weekend-ul format din două zile. În timpul Marii crize economice din 1929, multe industrii au început să adere la un program de lucru format din cinci zile.
Salutare sfârşitului de săptămână
Weekend-ul s-a ignorat pe tot globul în următoarele câteva decenii. Până în anul 1955 weekend-ul format din două zile, devenise standard în Marea Britanie, Canada şi Statele Unite ale Americii, în timp ce Sâmbăta Scurtă era comună în Europa. Până în anii 1970, nici o ţară europeană nu mai depăşea 40 de ore de lucru pe săptămână - mulţi au lucrând chiar mai puţin - şi începuseră toate să observe weekend-ul.
Dar odată ce economiile s-au reorientat de la nivel local la nivel mondial, avantajul financiar pentru o ţară care păstrează orele de lucru în conformitate cu partea de vest, a modificat forma sfârşitului de săptămână. Spre exemplu, Oman a trecut de la weekend-ul de Joi-Vineri la un weekend de Vineri-Sâmbătă, abia în 2013.
În final, fie că sunt motivate de prosperitatea afacerii sau de tragerea sufletului (sau o combinaţie a celor două), aceste două zile libere reprezintă ceea ce se simte a fi normal şi uman. După sute de ani de dezbateri, vărsări de sânge şi dogme, un weekend ar trebui să fie un drept consacrat - totuşi, nu s-a întâmplat întocmai. A durat un secol pentru a câştiga weekend-ul. Sunt necesare doar câteva decenii pentru a fi anulat.
