Henry Ford e cel care a inventat weekend-ul

Noi, omenirea, am inventat weekend-ul, în același fel în care am inventat și săptămâna. Pământul chiar se rotește în jurul soarelui o dată pe an, luându-i aproximativ 365,25 de zile. Soarele, cu adevărat, răsare și apune pe parcursul a 24 de ore. Dar săptămâna reprezintă o substanță arbitrară creată de om, care nu a fost identificată în natură. Acest ciclu de șapte zile în care ne marcăm întâlnirile, zilele de naștere, suprasolicitându-ne aplicația iCal - tamponat la ambele capete de acele 48 de ore de libertate promisă - ne ajută să ne menținem echilibrul doar pentru că l-am inventat, noi, omenirea.

Abuzăm de timp, transformându-l în inamic. Încercăm să îl obținem și să îl controlăm, sau, eventual, să fugim de el. Cel mai nou model de telefon, cu procesor și mai rapid; degetul pe butonul de „Închidere” din lift; livrarea în aceeași zi. Decojim minutele până la nano-secunde, mecanizând și digitalizând orele și zilele, reducându-le treptat în scopul eficienței, transformându-le în termeni la modă.

Dar timpul nu a fost dintotdeauna atât de rigid. Culturi antice, precum cele de mayași și păgâni, vedeau timpul ca o roată, viața lor repetându-se în etape, întorcându-se printr-un proces ciclic. Iudeo-creștinii a decis că timpul este, de fapt, liniar, începând de la creare și deplasându-se către sfârșitul zilelor. Această idee a rămas înrădăcinată - și este mult mai plictisitoare decât o roată.

A deveni eficient înseamnă o modalitate de a spune „Am de gând să cuceresc timpul, înainte de a mă cuceri acesta.” A ne lăuda cu „Eu nu îmi iau liber în weekend” reprezintă un gest de forță: Mi-am adunat timpul, l-am învins. De fapt, a lua un weekend liber, înseamnă a înceta lupta cu timpul, lăsându-l pe acesta din urmă să fie neutru, neocupat. De ce să nu fie acesta un lucru bun?

Nu demult, timpul liber, încă reprezenta o problemă politică definitorie. În primă instanță, muncitorii americani nu s-au revoltat unitar pentru munca silită din rândul copiilor sau pentru condițiile de muncă ori salarii - ci pentru scăderea orelor de muncă îndelungate. Cei care au venit înaintea noastră au luptat - și au murit - pentru timp.

Odată ce revoluția industrială a schimbat natura muncii, lucrurile s-a agravat. Mașinăriile noi necesitau o supraveghere neîntreruptă pentru a evita costurile de repornire și oprire. Mizeria dickensiană abunda. Fabrici fără ferestre, închise în întuneric. Șobolani liberi. Deformările muncitorilor minori cu oase și genunchi moi, flexibili. „Fetele de la moară”, care populau fabricile din Lowell, se plângeau de lucrul la războaie de țesut în întuneric, de ochii lor tensionați din cauza lumânărilor care furnizau lumină slabă.

Ceasul devenise noul șef omniprezent. Timpul avea o valoare în dolari și devenise o marfă, ce nu putea fi risipită. „Timpul este acum monedă: Nu trece, ci este cheltuit,” a scris istoricul E. P. Thompson.

Ceasurile din fabrici, funcționau adesea, într-un mod misterios, fie înapoi, fie înainte. Șefii furau ore neplătite de la muncitorii care se temeau să dețină propriile ceasuri, așa cum descria și un muncitor în memoriile sale din 1850,„nu reprezenta un eveniment neobișnuit demiterea oricărei persoane despre care se presupunea că știe prea multe despre știința orologeriei.”

Weekend-urile originale cădeau lunea
Mai înainte ca sfârșitul de săptămână să fi devinit oficial, mulți dintre muncitori își luau liber oricum. Între sfârșitul secolului al XVIII-lea și mijlocul secolului al XIX-lea, în Anglia, un mare număr de angajați nu se deranjau să apară la locul de muncă, în zilele de luni, motivând cu sărbătoarea religioasă conform căreia trebuia ținută „Sfânta Luni” (care de fapt nu există).

Cheful de lucru duce la chef de joacă și mulți muncitori erau mahmuri lunea, regenerându-se după jocurile de bar, luptele de caini din aer liber și meciurile de box. Ei erau plătiți sâmbăta și se prezentau la biserică duminica, astfel încât au „furat” acea zi de luni în scopul cheltuirii salariului și al distracției. (Ideea de weekend ca și perioadă de cheltuire a salariului, deținută astăzi: Americanii cheltuiesc mai mulți bani în nopțile de vineri și sâmbătă, iar cei mai puțini lunea și marțea.)

Lovitura financiară a acestei zi de luni pierdute era reală, astfel încât, atunci când li s-a oferit o jumătate de sâmbătă plătită, majoritatea muncitorilor au fost încântați să accepte compromisul. Lunea Sfântă a dispărut din tradiție, iar mini-vacanța din jumătate de sâmbătă a devenit un standard în Marea Britanie a anilor 1870.

Contribuția capitalistă a lui Henry Ford
Unul dintre agenții cheie în normalizarea weekend-ului pentru restul lucrătorilor americani a fost, de fapt, devotatul anti-unionist și auto magnatul Henry Ford (el a fost, de asemenea, un bine-cunoscut anti-semit, ceea ce transformă campionatul cu Sabatul, într-un câștig de cauză delicios).

Un Marxist ar putea sublinia că weekend-ul reprezintă un act de jonglerie corporativă, un pandativ hipnotic, care menține lucrătorii legați de locurile lor de muncă. În 1914, Ford a crescut rata zilnică în fabricile sale de la 2,34 $ pe zi la 5,00 $. A fost o mișcare radicală și o senzație în rândul relațiilor publice. Mii de oameni și-au făcut apariția în speranța unui loc de muncă, provocând o răscoală amortizată ulterior de către Departamentul de Politie. În 1926, Ford a introdus săptămâna formată din cinci zile lucratoare. „Oamenii care au mai mult timp liber trebuie să aibă și mai multe haine,” a afirmat el. „Ei mănâncă o varietate mai mare de alimente. Au nevoie mai mare de transport cu vehicule.”

Ford, a articulat probabil din greșeală contradicția care stă la baza conceptului de weekend: Este atât o perioadă de odihnă, cât și o perioadă de consum. După cum spunea și economistul John Kenneth Galbraith, misiunea producției - și a afacerilor - este de a „crea dorințele pe care încearcă să le satisfacă” - iar sfârșitul de săptămână este exact timpul care satisface dorințele.

Ceasul care ne propulseazaă în toate aceste alte zile este redus la tăcere și apare timpul în plus, trezindu-ne dorințele, gândurile și impulsurile proprii.

Cu mai puțină poezie și mai mult pragmatism, în cele din urmă s-a cimentat weekend-ul format din două zile. În timpul Marii crize economice din 1929, multe industrii au început să adere la un program de lucru format din cinci zile.

Salutare sfârșitului de săptămână
Weekend-ul s-a ignorat pe tot globul în următoarele câteva decenii. Până în anul 1955 weekend-ul format din două zile, devenise standard în Marea Britanie, Canada și Statele Unite ale Americii, în timp ce Sâmbăta Scurtă era comună în Europa. Până în anii 1970, nici o țară europeană nu mai depășea 40 de ore de lucru pe săptămână - mulți au lucrând chiar mai puțin - și începuseră toate să observe weekend-ul.

Dar odată ce economiile s-au reorientat de la nivel local la nivel mondial, avantajul financiar pentru o țară care păstrează orele de lucru în conformitate cu partea de vest, a modificat forma sfârșitului de săptămână. Spre exemplu, Oman a trecut de la weekend-ul de Joi-Vineri la un weekend de Vineri-Sâmbătă, abia în 2013.

În final, fie că sunt motivate de prosperitatea afacerii sau de tragerea sufletului (sau o combinație a celor două), aceste două zile libere reprezintă ceea ce se simte a fi normal și uman. După sute de ani de dezbateri, vărsări de sânge și dogme, un weekend ar trebui să fie un drept consacrat - totuși, nu s-a întâmplat întocmai. A durat un secol pentru a câștiga weekend-ul. Sunt necesare doar câteva decenii pentru a fi anulat.