De ce ușile ne fac să uităm?

Uitând de ce am intrat într-o cameră este un fenomen numit (neoficial) „efectul ușii” sau „doorway effect” și poate dezvălui multe atât despre punctele forte ale memoriei umane, cât și despre punctele slabe, spune psihologul Tom Stafford.

Faptul că uneori ajungem într-o cameră și ne dăm seama că am uitat pentru ce am venit ar putea fi explicat prin prezența ușii prin care trecem. Creierul nostru o vede ca pe un indiciu al ieșirii dintr-o scenă și intrarea într-una nouă, ceea ce îl face să uite informația veche din memoria de lucru (cea cu care am pornit în minte) și să pregătească spațiul pentru informațiile noii scene.

Am pățit-o cu toții. Alergăm până în dormitor să luăm portofelul, dar când ajungem uităm de ce am intrat în acea cameră. Deschidem ușa frigiderului pentru a lua ceva de pe raftul din mijloc doar pentru a realiza că nu ne putem aminti de ce am deschis frigiderul. Cu toate că aceste erori pot fi uneori jenante, ele sunt, de asemenea, destul de comune. Împreună, alcătuiesc „efectul ușii”, o denumire neoficială pentru acest comportament bizar, dar care ne dezvăluie unele caracteristici importante ale modului în care este organizată mintea noastră. Înțelegând acest comportament, ne-ar putea ajuta să apreciem acele momente de uitare temporară, fără a ne supăra imediat pe situație.

Aceste caracteristici ale minții noastre sunt, probabil, cel mai bine ilustrate printr-o poveste despre o femeie care se întâlnește cu trei constructori în pauza lor de prânz. „Ce faci azi?”, întreabă ea primul constructor. „Pun cărămizi peste cărămizi tencuite cu mortar”, suspină acesta. „Ce faci azi?”, întreabă ea pe cel de-al doilea bărbat. „Construiesc un zid”, răspunde el simplu. Dar, al treilea constructor se umflă de mândrie când este întrebat și răspunde: „Eu construiesc o catedrală”.

Poate că povestea încurajează gândirea de ansamblu, însă din punct de vedere psihologic-personal, morala este că orice acțiune trebuie gândită la mai multe niveluri, dacă dorim să o realizăm cu succes. Cel de-al treilea constructor își vede locul de muncă printr-o prismă pozitivă, dar nimeni nu poate construi o catedrală fără a ști cum trebuie pusă, cu succes, o cărămidă peste alta, asemenea primului constructor.

Modul în care atenția noastră oscilează în sus și în jos pe ierarhia acțiunii este ceea ce ne permite să manifestăm comportamente complexe, înglobând un plan coerent format din mai multe momente, în mai multe locuri sau care necesită mai multe acțiuni. Efectul (pragului) ușii apare atunci când atenția noastră oscilează între niveluri și reflectă dependența de amintirile noastre - chiar și amintiri pe cale de a se produce, dar nerealizate - asupra mediului în care ne aflăm.

Să ne imaginăm că ne vom duce în dormitor pentru a ne căuta portofelul, uitând însă motivul pentru care am intrat în cameră, atunci când ajungem acolo. Din punct de vedere psihologic, ceea ce s-a întâmplat de fapt, este că planul („Portofelul!”), a fost uitat chiar și în timpul punerii în aplicare a unei părți necesare strategiei („Du-te în dormitor!”). Probabil că planul în sine face parte dintr-un plan mai amplu („Pregătește-te pentru a ieși din casă!”), care, la rândul său face parte din planurile pe o scară din ce în ce mai largă („Du-te la locul de muncă!”, „Păstrează-ți jobul cu orice preț!”, „Fii un cetățean productiv și responsabil”, sau orice altceva). Fiecare scară necesită o atenție la un moment dat. Undeva, în timpul navigării pe această ierarhie complexă, nevoia de portofel care ne-a venit în minte, ne-a acaparat atenția un timp suficient pentru a construi un plan, care mai apoi s-a mutat pe următorul (de această dată, fie mersul pe jos până în dormitor sau curiozitatea asupra cui a lăsat hainele pe jos din nou, sau ce avem de gând să facem când ajungem la locul de muncă sau una dintre milioanele de alte lucruri, de care avem nevoie pentru a ne construi o viață).

Efectul (pragului) ușii se produce, deoarece schimbăm atât mediile fizice, cât și mentale, deplasându-ne într-o altă cameră și gândindu-ne la alte lucruri. Acel țel gândit în grabă, aflat printre multe altele cu care încercăm să jonglăm, devine uitat atunci când se schimbă contextul.