Caii sălbatici din Deșertul Namib

Câmpiile slab vegetate din jurul teritoriului Garub al regiunii Karas, de pe marginea estică a deșertului Namib, nu reprezintă deloc un paradis. Terenul este steril, climatul uscat și cald, iar vegetația este redusă și rară. Cu toate acestea, de-a lungul deceniilor, un grup de cai sălbatici au reușit să se adapteze la condițiile dure și au transformat deșertul în casa lor.

Într-un număr cuprins între 90 și 150, acești cai sălbatici fac parte din cea mai izolată specie de cai din lume și sunt singura herghelie sălbatică ce locuiește în Africa.

Există multe teorii cu privire la modul în care ar fi ajuns caii în locul cel mai puțin așteptat. Conform unei teorii plauzibile aceștia sunt descendenți ai cavaleriei și ai cailor de echitație pe care trupele germane i-au adus în timpul ocupării Africii de Sud-Vest (fostă colonie germană în perioada „Războiului cel Mare”). În timpul primului război mondial, este posibil ca unii dintre acești cai să fi scăpat sau să fi fost eliberați în deșert ori să fi rămas în urmă, atunci când trupele s-au retras în 1915. În cele din urmă, caii s-au adunat în Câmpiile Garub în jurul unei sonde, forată pentru a furniza apă locomotivelor cu aburi, aflate în gara din apropiere. Astfel s-a conturat un punct de hidratare, în jurul acestui puț, iar Garub a devenit locul central de reședință al armăsarilor.

Un alt factor care a ajutat caii să supraviețuiască a fost descoperirea diamantelor în jurul localității Kolmanskop, din apropierea orașului portuar Lüderitz, în 1908. Coloniștii germani au izolat rapid regiunea, creând o zonă restricționată de 350 de kilometri pătrați, numită Sperrgebiet. Garub este situat în Sperrgebiet.

Nimănui nu îi este permis să pătrundă în Sperrgebiet, o metodă care i-a ținut departe pe vânătorii și pe braconierii de cai, permițând astfel cabalinelor să trăiască libere și departe de interacțiunea umană. În cei o sută de ani ce au urmat, prin procesul de selecție naturală, armăsarii au devenit o rasă proprie, rezistentă la secetă și căldură. Vara, la o căldură de 40 de grade, un cal din deșertul Namib poate rezista fără apă timp de 30 de ore. În timpul iernii, aceștia pot rezista chiar și mai mult - o uimitoare perioadă de 72 de ore.

Caii se hrănesc din iarba deșertului, completând dieta modestă cu bucăți din bălegarul propriu. În mod surprinzător, bălegarul de cal reprezintă o sursă bună de hrană, conținând aproape de trei ori mai multe grăsimi decât iarba uscată din zonă și aproape de două ori mai multe proteine. Însă după o ploaie torențială, atunci când iarba devine abundentă, alimentarea devine mai puțin stresantă. În aceste perioade fericite, caii se hrănesc noaptea și rămân aproape de gura de apă, hidratându-se toată ziua. Numărul lor crește, de asemenea, semnificativ în acest interval de timp.

În 1977, când compania minieră a înlocuit locomotivele pe bază de motoare cu aburi, cu locomotive diesel, iar pomparea apei a încetat, mulți cai au murit de deshidratare. Apoi, un angajat a cerut companiei miniere să furnizeze apă pentru cai și De Beers a instalat câteva rezervoare colectoare și un bazin de apă. Astăzi, sonda forată din Garub este întreținută special pentru cabaline.