Calul Deşertului Namib este un cal sălbatic rar, localizat în deşertul Namib din Namibia, Africa.
Câmpiile slab vegetate din jurul teritoriului Garub al regiunii Karas, de pe marginea estică a deşertului Namib, nu reprezintă deloc un paradis. Terenul este steril, climatul uscat şi cald, iar vegetaţia este redusă şi rară. Cu toate acestea, de-a lungul deceniilor, un grup de cai sălbatici au reuşit să se adapteze la condiţiile dure şi au transformat deşertul în casa lor.
Într-un număr cuprins între 90 şi 150, aceşti cai sălbatici fac parte din cea mai izolată specie de cai din lume şi sunt singura herghelie sălbatică ce locuieşte în Africa.
Există multe teorii cu privire la modul în care ar fi ajuns caii în locul cel mai puţin aşteptat. Conform unei teorii plauzibile aceştia sunt descendenţi ai cavaleriei şi ai cailor de echitaţie pe care trupele germane i-au adus în timpul ocupării Africii de Sud-Vest (fostă colonie germană în perioada „Războiului cel Mare”). În timpul primului război mondial, este posibil ca unii dintre aceşti cai să fi scăpat sau să fi fost eliberaţi în deşert ori să fi rămas în urmă, atunci când trupele s-au retras în 1915. În cele din urmă, caii s-au adunat în Câmpiile Garub în jurul unei sonde, forată pentru a furniza apă locomotivelor cu aburi, aflate în gara din apropiere. Astfel s-a conturat un punct de hidratare, în jurul acestui puţ, iar Garub a devenit locul central de reşedinţă al armăsarilor.
Un alt factor care a ajutat caii să supravieţuiască a fost descoperirea diamantelor în jurul localităţii Kolmanskop, din apropierea oraşului portuar Lüderitz, în 1908. Coloniştii germani au izolat rapid regiunea, creând o zonă restricţionată de 350 de kilometri pătraţi, numită Sperrgebiet. Garub este situat în Sperrgebiet.
Nimănui nu îi este permis să pătrundă în Sperrgebiet, o metodă care i-a ţinut departe pe vânătorii şi pe braconierii de cai, permiţând astfel cabalinelor să trăiască libere şi departe de interacţiunea umană. În cei o sută de ani ce au urmat, prin procesul de selecţie naturală, armăsarii au devenit o rasă proprie, rezistentă la secetă şi căldură. Vara, la o căldură de 40 de grade, un cal din deşertul Namib poate rezista fără apă timp de 30 de ore. În timpul iernii, aceştia pot rezista chiar şi mai mult - o uimitoare perioadă de 72 de ore.
Caii se hrănesc din iarba deşertului, completând dieta modestă cu bucăţi din bălegarul propriu. În mod surprinzător, bălegarul de cal reprezintă o sursă bună de hrană, conţinând aproape de trei ori mai multe grăsimi decât iarba uscată din zonă şi aproape de două ori mai multe proteine. Însă după o ploaie torenţială, atunci când iarba devine abundentă, alimentarea devine mai puţin stresantă. În aceste perioade fericite, caii se hrănesc noaptea şi rămân aproape de gura de apă, hidratându-se toată ziua. Numărul lor creşte, de asemenea, semnificativ în acest interval de timp.
În 1977, când compania minieră a înlocuit locomotivele pe bază de motoare cu aburi, cu locomotive diesel, iar pomparea apei a încetat, mulţi cai au murit de deshidratare. Apoi, un angajat a cerut companiei miniere să furnizeze apă pentru cai şi De Beers a instalat câteva rezervoare colectoare şi un bazin de apă. Astăzi, sonda forată din Garub este întreţinută special pentru cabaline.
