Proteza dentară, populară mulţumită soldaţilor morţi

În 1815, stomatologia aşa cum o ştim astăzi, a fost la început doar pentru dinţii stricaţi ai bogătaşilor. Ei se foloseau, pentru protezele lor, de dinţi de la zeci de mii de soldaţi morţi pe câmpul de luptă de la Waterloo.

Proteza dentară, populară mulţumită soldaţilor morţi
Publicitate

La sfârşitul secolului 18 şi începutul secolului 19 „toată lumea se credea meşter în stomatologie”, spune Rachel Bairsto, curator la muzeul britanic Dental Association din centrul Londrei - de la strungari de fildeş, la bijutieri, chimişti, peruchieri şi chiar fierari. În rândul celor înstăriţi, consumul de zahăr era în continuă creştere, iar încercările timpurii de albire a dinţilor - cu soluţii acide - eroda smalţul. Sute de dinţi erau scoşi. Cererea pentru dinţi falşi a luat amploare. Afacerea era în plină expansiune.

Există dovezi din anii anteriori bătăliei de la Waterloo, spune Bairsto, care atestă că stomatologii vremurilor foloseau dinţi umani în protezele lor. Acest anunţ, din 1792, „caută” dinţi străini - care ar fi fost nituiţi în proteze de fildeş şi plasaţi în gurile britanice nesănătoase.

Proteza dentară, populară mulţumită soldaţilor morţi

Există desene, precum cel de mai jos, al lui Thomas Rowlandson în 1787, în care sunt ilustraţi oameni săraci carora li se furau dinţii spre a fi puşi în gurile pacienţilor bogaţi. În acea perioadă, placa de bază a protezelor dentare era fildeşul, cu dinţi umani ataşaţi. O altă opţiune era de a avea şi „dinţi” complet din fildeş. În 1780, o proteză din fildeş cu dinţi umani costa peste 100 de lire sterline. Fără dinţi umani era mai ieftină. În ciuda costurilor uriaşe, vânzările mergeau bine, protezele se potriveau de minune în gurile nesănătoase.

Proteza dentară, populară mulţumită soldaţilor morţi

Deşi o opţiune ingenioasă pentru moment, aceasta ar putea fi foarte incomod de purtat, ciudat de a mânca utilizând o astfel de proteză, care mai ales se putea desprinde din gură cu uşurinţă. Astfel, dinţii umani din proteze erau mult mai râvniţi. Dar numărul donorilor vii era finit, iar tâlharii de morminte puteau oferii provizii doar limitat. Perspectiva a mii de dinţi britanici, francezi şi prusaci - existenţi în gurile soldaţilor proaspăt ucişi pe câmpul de luptă de la Waterloo - a devenit una atractivă pentru jefuitori. Pentru că majoritatea soldaţilor căzuţi erau puşi într-un singur loc, era foarte uşor pentru profanatori să le fure dinţii, neavând nevoie decât de un cleşte.

Dinţii colectaţi prin această modalitate, erau soraţi după formă şi compoziţie - spune Bairsto - ca apoi să fie aranjaţi pentru a părea că provin de la un singur om. Seturile erau vândute tehnicienilor dentari ai vremurilor, care fierbeau dinţii, le tăiau capetele, iar apoi îi modelau în protezele de fildeş. Rachel Bairsto mai aminteşte faptul că foarte puţini molari ar fi ajuns pe piaţă de pe câmpul de luptă, întru-cât aceştia erau mai greu de scos şi remodelat. Termenul „Dinţi Waterloo” este cunoscut astăzi, însă Bairsto spune că a încercat fără rezultate să găsească dovezi cum că şi pe acea vreme ar fi fost recunoscut acest termen. „Probabil că oamenii habar nu aveau că noul lor set de dinţi provenea de la soldaţi căzuţi la datorie”, adaugă ea.

Proteza dentară, populară mulţumită soldaţilor morţi

Pe la mijlocul secolului al 19-lea, utilizarea dinţilor umani în proteze a scăzut. Parţial din cauza Actului Anatomiei (Anatomy Act) din 1832, o lege care interzicea în Marea Britanie deshumarea clandestină a cadavrelor - şi parţial pentru că noile produse în curs de dezvoltare, puteau înlocui dinţii umani. Dar conforma listei de preţuri din fotografie, din 1851, stomatologii perioadei erau încă în măsura de a achizitiona atât dinţi de fildeş, cât şi umani. Tehnicienii au experimentat diferite moduri de a ataşa dinţii pe proteze, precum cu ace de metal.

Proteza dentară, populară mulţumită soldaţilor morţi

În prima jumătate a secolului al 19-lea s-a introdus pentru prima dată dintele din porţelan - mulţumită bijutierului Claudius Ash, acreditat cu progrese semnificative în acest domeniu, în anii 1830 - când şi-a dezvoltat plantul „dinţilor tub”.

Următoarea mare descoperire a fost utilizarea vulcanitului ca bază pentru proteză – înlocuirea fildeşului. Dezvoltat în anii 1840 de către fraţii americani Charles şi Nelson Goodyear, vulcanitul este un compus realizate din cauciuc. A fost relativ ieftin şi de culoare roz, foarte aproape de culoarea gingiei. În perioada bătăliei de la Waterloo, aminteşte Rachel Bairsto de la Muzeul BDA, oricine se putea autonumi dentist şi putea oferi sfaturi cu privire la dantură. Puteai merge chiar la bijutier şi ieşeai cu dantura ajustată.

Au fost necesari încă 45 de ani pentru ca Marea Britanie să introducă prima calificare în stomatologie. Și aproape încă 20 de ani, până la adoptarea primei legislaţii dentare (1878) şi la crearea unui registru de medici stomatologi (1879).

Proteza dentară, populară mulţumită soldaţilor morţi

De la extragerea dinţilor pe câmpul de luptă belgian, la dinţi de porţelan în proteză vulcanizată – au existat progrese semnificative în domeniul îngrijirii dentare din secolul al 19-lea. Din secolul 20 - când vulcanitul este încoluit de acril şi ceramică, iar pastele de dinţi conţin fluor - aşteptăm ca în orice moment să revoluţioneze noi îmbunătăţiri şi tehnologii.

Toate imaginile fac obiectul copyright-ului. Imagini oferite de British Dental Association Museum.

Publicitate
Alte articole
Nu a fost de ajuns, vreau să mai învăţ!