Câţi dintre noi cunosc ce se află în spatele obiectelor sau personajelor animate?
Universul copilăriei noastre a fost fascinat de filmul de animaţie, iar fascinaţia nu a trecut odată cu vârsta. Însă câţi dintre noi cunosc ce se află în spatele obiectelor sau personajelor animate? De fapt, cinematografia de animaţie nu este un gen cinematografic propriu-zis, cum este comedia sau drama, ci mai degrabă este o categorie de filme ce include desenele animate, filmele realizate cu hârtii decupate, cu figuri trasate pe nisip, pictură pe sticlă, ecran cu ace, plastilină, marionete şi tot felul de alte obiecte cărora li se imprimă iluzia de mişcare prin intermediul unei tehnici de animaţie.
O altă confuzie des întâlnită este că nu se face diferenţa între desenul animat şi cinema-ul de animaţie. Mulţi consideră că cele două termene reprezintă unul şi acelaşi lucru. Desenul animat desemnează o tehnică specifică, în timp ce al doilea include un întreg ansamblu de tehnici.
Introducerea fenakistiscopului în 1833 marchează începutul adevăratei animaţie, deşi s-ar putea arăta doar bucle ale unui număr limitat de „cadre”. Joseph Plateau ar trebui considerat părintele filmului, conform spuselor lui Melvin L. DeFleur şi Sandra Ball–Rokeach în „Teorii ale comunicării de masă”. El a creat un aparat destul de greoi, alcătuit din curele, pârghii, discuri şi clapete care îi dădeau posibilitatea să creeze o iluzie simplă de mişcare, care se baza pe prezentarea rapidă şi succesivă a unui desen. Acest mecanism a fost numit fenakistiscop şi reprezentat primul mechanism de producere a filmului.
John Barnes Linnett brevetat, mai apoi, prima carte de rotaţie în 1868 sub denumirea de kineograf. O carte de rotaţie reprezintă, de fapt, un carnet mic având pagini relativ elastice, pe fiecare pagină existând o serie de desene, continuate pe marginea nelegată a carnetului. Utilizatorul curbează spre spate toate paginile, în mod normal, cu degetul mare, apoi, printr-o mişcare treptată a mâinii le permite să cadă liber libere, una câte una, creându-se astfel iluzia de animaţie a desenelor minuscule.
Principiul fundamental al cinematografiei de animaţie se numeşte „animaţie imagine cu imagine” (pagină cu pagină, conform kineografului lui Linnett). Toate filmele, fie că sunt animate sau alcătuite din imagini reale, sunt compuse dintr-o serie de imagini, desene, picturi sau fotografii. Acestea sunt puse în mişcare după acest principiu.
Aşasadar, imaginile fixe proiectate succesiv pot da iluzia de mişcare,deoarece dincolo de o anumită viteză de proiectare ochiul nu mai percepe că imaginile sunt fixe şi separate. Acest fapt este determinat de o particularitate a ochiului (persistenţă retiniană) şi de o particularitate a creierului (efectul phi).
În jurul anului 1914, Dave şi Max Fleischer creează o nouă tehnică de animaţie numită rotoscopie şi constă în a transforma o scenă filmată într-un desen animat. Ea permite obţinerea de animaţii mai fluide şi mai naturale. Acest procedeu este foarte utilizat în animaţia „Seigneur des Anneaux” realizată de Ralph Bakshi. Animatorii tradiţionali folosesc o masă de proiecţie transparentă pe care apare proiecţia fiecărei imagini din filmare. Desenatorul poate urma apoi conturul formelor efectiv filmate sau le poate modifica. Animatorii tradiţionali folosesc o masă de proiecţie transparentă pe care apare proiecţia fiecărei imagini din filmare. Desenatorul poate urma apoi conturul formelor efectiv filmate sau le poate modifica.
În anul 1922, apare animaţia cu siluete de hârtie decupată şi un film reprezentativ pentru aceasta este „Cenuşăreasa” (Aschenputtel) realizată de Lotte Reiniger. Deşi este greu de crezut, mai ales că acum animaţiile sunt aproape sinonime cu Disney, în perioada debutului său din anii 1920, lui Walt Disney, creatorul lui Mickey Mouse, îi era dificil să se distingă de alţi animatori de desene animate. Aşa că a găsit o modalitate de a revoluţiona cinematografia. A integrat sunetul şi muzica în unul din filmele sale. În respectiva vreme, sunetul era o noutate în cinema şi filmele vorbite erau rarisime, drept pentru care spectatorii au avut parte de o experienţă inedită. De atunci, sincronizarea mişcărilor unui personaj cu ritmul muzicii şi sunetelor se numşte „mickeymousing”. Walt Disney nu s-a oprit aici. Tot el a folosit culoarea într-un film de animaţie înaintea filmului cu imagini reale într-un prim lungmetraj de desen animat: „Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici”, apărut în 1937.
Televiziunea color este introdusă pe piaţa din SUA în 1951. În 1958, Hanna-Barbera a lansează The Huckleberry Hound Show, primul program de televiziune de jumătate de oră care prezenta numai animaţie. TerryToons a lansat Tom Terrific în acelaşi an (serial de desene animate). În 1960, Hanna-Barbera a lansat un alt spectacol monumental, animat, de televiziune, The Flintstones, care a reprezentat primul serial animat de televiziune difuzat la o oră de maximă audienţă.
Revoluţia digitală a modificat complet industria filmului de animaţie, până în punctul în care cineaştii care continuă să realizeze animaţie „tradiţională” au recurs şi ei la computere pentru a facilita anumite etape de producţie. Pe scurt, există desene animate tradiţionale, există filme de animaţie cu marionete, figuri din plastilină sau silicon, toate fiind animate imagine cu imagine şi există filme create direct pe computer,d atorită tehnicii imaginilor de sinteză, care permit ca orice imagine să fie calculată şi animată pornind de la pixeli.
Cu toate acestea, frontiera dintre animaţia tradiţională imagine cu imagine şi animaţia cu imagini de sinteza e din ce în ce mai puţin demarcată în zilele noastre, când filmele de animaţie folosesc o mulţime de tehnici diferite.
Spre exemplu, tehnica de pixelare constă în filmarea imagine cu imagine a unor actori reali sau obiecte. La montajul acestor imagini, se elimină câteva pentru a crea efecte suprarealiste şi a aduce o dimensiune onirică realitaţii filmate. Spre exemplu, dacă se elimină imaginile cu picioarele care ating trambulina unui personaj ce sare, se lasă impresia că acesta zboară. În „Luminaris” (2011, r. Juan Pablo Zaramella) se poate observa cu uşurinţă această tehnică.
Există o paletă largă de tehnici de animaţie, şi de cele mai multe ori, anumiţi realizatori combină tehnicile pentru a obţine un rezultat deosbit, precum în „Vals cu Bachir” (2008, r. Ari Folman). Acest desen animat a fost făcut în calc, bazându-se pe fotografii de locuri şi personaje reale. Se poate observa tehnica de rotoscopie, care rezultă într-un material cinematografic foarte realist. Ari Folman s-a folosit de retoscopie pentru a nara absurditatea şi ororile războiului fără a trebui să se folosească de imagini de arhivă.
Alte tehnici moderne mai sunt trucajul supra-impresiei, care permite suprapunerea a două imagini şi trucajul cache-contre-cache, care permite mascarea unui părţi din imagine şi înlocuirea sa cu o alta. Din anii 1990 încoace, animaţia a facut progrese enorme datorită revoluţiei digitale, iar tehnicile moderne sunt din ce în ce mai complexe şi mai ramificate.
