O țară unde nu există nume de familie

Deși există vestigii arheologice care vorbesc de o populație antică pe pământul islandez, documentele istorice atestă existența primilor europeni în secolul IX. Ei se ocupau cu pescuitul și navigația, reușind chiar să ajungă până în America de Nord. Cu alte cuvinte, au fost primii descoperitori ai Lumii Noii, cu câteva secole înaintea lui Cristofor Columb. În anul 930, islandezii s-au constituit în republică, punând bazele primului parlament din lume, Althing. În 1262, insula a fost ocupată de norvegieni, iar în 1380 a trecut sub suveranitate daneză. După ce, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial insula a fost ocupată din motive strategice de către Marea Britanie, și-a declarat independența în 1944.

Islandezii au știut să-și exploateze bine puținele resurse oferite de natură, punând în valoare îndeosebi pescuitul și turismul. Este de reținut faptul că numărul turiștilor care vizitează țara este mai mult decât dublu față de numărul total al locuitorilor. Turismul generează o treime din PIB al țării. Dar pe scurt, Islanda, această țară nordică și aparent neatrăgătoare, este o adevărată comoară de curiozități.

Islanda are un indice de alfabetizare de 100%, ceea ce înseamnă că pe insulă nu există analfabeți. Toată lumea din Islanda vorbește engleza, limbă obligatorie începând de la 11 ani. Fiecare al zecelea om e scriitor, Islanda fiind țara cu cei mai mulți scriitori, cele mai multe opere publicate și cele mai multe cărți citite pe cap de locuitor dintre toate statele lumii.

„Suntem o națiune de naratori. Când e frig și întuneric, nu ai ce altceva să faci”, susține Solvi Bjorn Siggurdsson, unul din mulții scriitori islandezi. În 2013, nuvelista Kristin Eiriskdottir sublinia absurdul situației: „Chestia asta ne face mai competitivi. Eu locuiesc cu mama și cu iubitul meu, care sunt, amândoi, scriitori. Încercăm să publicăm în ani diferiți, pentru a nu ne face prea multă concurență unul altuia”. Pe lângă scriitori, islandezii sunt și mai amatori de film. Islanda este țara în care se urmăresc cele mai multe filme din lume, cu o medie de 5,1 bilete de cinema pe cap de locuitor pe an, dublu față de media vest-europeană, triplu față de germani și de cinci ori mai mult decât japonezii.

Să vedem, Siggurdsson, Eiriskdottir, președintele Grímsson, primul ministru Gunnlaugsson, etc., ce au aceste „nume de familie” în comun? În Islanda, cetățenii nu au nume de familie. În locul acestuia, se foloseste patronimicul. Pentru un fiu, se utilizează sufixul „son”, iar pentru o fiică „dottir”. Islanda menține încă sistemul arhaic nordic al numelor. Așa se face că fiul tău nu îți va moșteni numele de familie. Dacă te cheamă Gustaf, iar pe fiul tău Jon, se va numi Jon Gustafsson, adică „fiul lui Gustaf”. Dacă ai și o fiică, Kristin, ea se va numi Kristin Gustafdottir, adică „fiica lui Gustaf”. Dacă într-un anturaj anume (școală, serviciu etc) sunt două persoane numite Jon, care au tați Gustaf, pentru a-i deosebi se folosește și numele bunicului. Jon Gustafsson Hallsson (Jon, fiul lui Gustaf Hallson) și Jon Gustafsson Gudjhonsson (Jon, fiul lui Gustaf Dudjhonsson).

Există și excepții. Dacă se consideră că ai realizat lucruri mărețe, importante, pentru țară, ți se permite să-ți „blochezi” numele de familie și pentru generațiile viitoare. Așa a fost cazul lui Arnor Gudjohnsen (considerat cel mai mare fotbalist din istoria Islandei) și al fiului său, Ejdur Gudjohnsen. Copiii nerecunoscuți de tatăl lor capătă automat un patronimic rezultat din numele mamei. În evul mediu, s-a folosit și la noi acest sistem, îndeosebi în Molodova: Amariei sau Aioanei.