Michelangelo Buonarroti: 453 de ani de la stingerea unui geniu
A fost unul dintre cei mai mari artiști ai tuturor timpurilor, o personalitate al cărei nume a devenit sinonim cu capodopera.

Michelangelo Buonarroti a desăvârșit o operă remarcabilă în stilul Renașterii italiene, printre cele mai celebre lucrări ale sale numărându-se picturile de pe plafonul Capelei Sixtine de la Vatican și cele de deasupra altarului.
Michelangelo di Lodovico Buonarroti Simoni s-a născut la 6 martie 1475, la Caprese, în regiunea italiană Toscana, fiind al doilea dintre cei cinci frați, dar la scurtă vreme familia s-a mutat la Florența. Mama sa a murit tânără, când Michelangelo nu avea decât șase ani. Copilăria sa a fost lipsită de afecțiune, iar artistul avea să păstreze pentru toată viață o expresie tristă, taciturnă, manifestând neîncredere față de semenii săi. Michelangelo își petrecea însă mare parte din timp în bisericile din apropiere, unde observa atent picturile, apoi le reproducea pe hârtie.

La la școala lui Francesco Galeota din Urbino, care preda gramatică, unde a aprofundat principiile latinei, s-a împrietenit cu un coleg, Francesco Granacci, care studia arta picturii și care l-a încurajat să-și urmeze visul. Acesta l-a prezentat pictorului Domenico Ghirlandaio, iar la vârsta de 13 ani, Michelangelo era ucenicul cunoscutului pictor florentin. La recomandarea lui Ghirlandaio, a avut șansa să se mute la palatul lui Lorenzo de Medici, conducătorul Republicii Florentine, cunoscut îndrumător al savanților, artiștilor și poeților. De aici a avut acces la elita socială a Florenței și a studiat sculptura clasică cu renumitul Bertoldo di Giovanni. De asemenea, a primit permisiunea din partea Bisericii Catolice să aprofundeze anatomia pe cadavre, ceea ce a avut, însă, consecințe nefaste asupra sănătății sale. Aceste observații, însă, au contribuit la ceea ce avea să devină un stil distinct al lui Michelangelo, caracterizat prin precizia cu care reproducea trupurile personajelor, dar și prin frumusețea aproape lirică a acestora. Sculpturile „Bătălia centaurilor” și „Madona pe trepte” sunt o dovadă a talentului de care dădea dovadă încă de la vârsta de 16 ani. Aceste două opere de debut, însă, ilustrează și un alt aspect, descris de Michelangelo însuși în jurnalul personal:

„Încă de la vârsta de 16 ani, mintea mea era un câmp de luptă: dragostea pentru frumusețea păgână, nuditatea masculină, în contradicție cu credința mea. O polaritate de teme și de forme... o latură spirituală, cealaltă pământească (...)”
În 1498 a plecat la Roma, unde a examinat îndeaproape statui clasice și ruinele romane. Aici și-a desăvârșit prima sculptură la scară mare, statuia lui Bachus. Cam în aceeași perioadă, realizează sculptura „Pieta” (1498-1500), care o înfățișează pe Fecioara Maria ținând în brațe trupul neînsuflețit al lui Isus. Statuia este una dintre capodoperele lumii artistice, realizată de Michelangelo înainte de a împlini 25 de ani, dintr-un singur bloc de marmură de Carrara. La doar câteva zile după ce a fost amplasată în Bazilica Sf. Petru din Vatican, unde se află și astăzi, s-au auzit niște zvonuri conform cărora impresionanta lucrare nu i-ar fi aparținut lui Michelangelo, ci sculptorului Christoforo Solari. Într-un acces de furie, artistul a luat un ciocan și o daltă și a gravat pe statuie următoarea inscripție: „Michel Angelus Bonarotus Florent Facibat” (Michelangelo Buonarroti, florentinul, a făcut asta). Este singura lucrare pe care a semnat-o vreodată. Ulterior, a regretat acest acces de furie și a promis să nu-și mai semneze niciodată operele.

În 1501, Michelangelo a revenit la Florența, unde a fost însărcinat să sculpteze o statuie a lui David. Statuia, creată între 1501-1504, dintr-un bloc de marmură albă de Carrara, măsoară 5,17 metri și îl reprezintă pe eroul biblic David. Amplasată inițial în fața clădirii Palazzo Vecchio, în Piazza della Signoria, statuia se află, din 1873, la Galleria dell'Accademia din Florența. În prezent, capodopera este în pericol să se prăbușească din cauza greutății exercitate asupra „gleznelor sale fragile“, potrivit cercetătorilor italieni.
Pe când încă mai lucra la statuia lui David, i s-a cerut să realizeze o pictură murală la Palazzo Vecchio, proiect care a deschis calea către ceea ce avea să se dovedească o altă capodoperă a artei universale, Capela Sixtină.
În 1508, papa Iulius al II-lea i-a încredințat lui Michelangelo pictarea plafonului, care inițial reprezenta un cer albastru cu stele aurii. Executarea acestei lucrări a durat patru ani, între 1508 și 1512. Proiectul inițial prevedea pictarea celor 12 Apostoli, dar la final cuprindea peste 300 de chipuri, acoperind mai bine de 500 de metri pătrați. Artistul a renunțat la toți ucenicii, acuzându-i de incompetență, și a lucrat de unul singur, depunând un efort istovitor, stând ore în șir pe schele, de cele mai multe ori întins pe spate. Pe parcursul celor patru ani, nu a vrut să o arate nimănui, dezvăluind-o tuturor abia atunci când a fost finalizată, în toamna anului 1512.

Michelangelo a continuat să sculpteze și să picteze, dar eforturile fizice depuse la pictarea Capelei Sixtine și-au spus cuvântul. De acum, artistul s-a îndreptat mai mult către arhitectură. În 1534, Michelangelo a părăsit Florența pentru totdeauna, din cauza ostilității cu care a fost tratat de ducele Alessandro de Medici, dar și a neînțelegerilor cu concetățenii săi. S-a mutat la Roma, unde s-a bucurat de aprecierea papei Clement al VII-lea. În 1535, papa Paul al III-lea i-a propus să picteze peretele de est al Capelei Sixtine, cel de deasupra altarului, având ca temă „Judecata de Apoi”. Lucrarea a durat șase ani, fiind dezvelită la 31 octombrie 1541, la 29 de ani după inaugurarea frescelor de pe plafonul Capelei. La vremea aceea, era cea mai mare pictură din lume, în ea fiind reprezentat sfârșitul lumii.
Michelangelo avea un temperament dificil. Toate biografiile scrise despre el îl prezintă ca pe un personaj intransigent, deseori nepoliticos, taciturn, nesociabil. Era retras, comunica foarte greu cu cei din jur, de aceea se pare că nici nu avea prea mulți ucenici. „Nu te poți înțelege cu el!” – așa se plângea Iulius al II-lea, considerându-l pe Michelangelo un om foarte dificil, irascibil, necioplit, orgolios și iritabil. Cel mai mare adversar al său a fost, însă, Leonardo da Vinci, care era cu 20 de ani mai în vârstă. În 1538, însă, a cunoscut-o pe poeta Vittoria Colonna, cu care a legat o strânsă prietenie și pentru care a scris peste 300 de poeme și sonete.

Ultimii ani din viață, Michelangelo i-a petrecut în singurătate. Vittoria Colonna și prietenul său, Luigi del Riccio, muriseră deja. În ultimele săptămâni de viață a lucrat la ultima sa sculptură, „Pieta Rondanini”. Pentru că prefera liniștea și singurătatea, lucra numai noaptea. Așa cum obișnuise și în trecut, își făcuse o pălărie din carton pe care fixase o lumânare. Astfel, putea să lucreze la lumina lumânării, având mâinile libere.
Artist solitar, diferit de ceilalți, Michelangelo seamănă cu acel șir de artiști pe care un erudit ca Rudolf Wittkower i-a denumit „născuți sub semnul lui Saturn”, influențați de planeta care pare să guverneze temperamentele melancolice și extravagante. Prețul plătit de Michelangelo pentru geniul său a fost, probabil, o viață marcată de singurătate și suferință. Nu a fost căsătorit și nu a avut niciodată copii:

„Eu stau aici cu o mare neliniște în suflet și un corp extrem de obosit, nu am prieteni de niciun fel și nici nu-mi doresc să am“, îi scrie artistul unuia dintre cei patru frați ai săi”
Michelangelo a murit la 18 februarie 1564, în locuința sa din Roma, cu doar câteva săptămâni înainte de a împlini 89 de ani. Numele său a rămas un simbol al artei universale până în zilele noastre, reprezentativ pentru perioada Renașterii. Testamentul său a fost cât se poate simplu, spunând:
„Las sufletul meu Domnului, trupul — pământului și toate bunurile materiale — rudelor celor mai apropiate”




