De când folosim tacâmuri?
De-a lungul timpului, multe instrumente sofisticate au fost inventate pentru a ne ajuta în prepararea alimentelor și mâncatul lor.

Oamenii trebuiau să taie cu ceva și în trecut
Începută în Preistorie, odată cu primele cuțite, și încheiată abia după 1600 cu furculița, povestea tacâmurilor este cel puțin interesantă. De-a lungul timpului, multe instrumente sofisticate au fost inventate pentru a ne ajuta în prepararea alimentelor și mâncatul lor. Totuși, unele instrumente au rămas aproape la fel încă din vremurile preistorice, când omul s-a gândit pentru prima oară să modeleze o piatră în așa fel încât să obțină o muchie ascuțită.
Timp de mii de ani, majoritatea mâncărurilor erau consumate utilizând degetele (lucru valabil și astăzi în anumite regiuni). În perioada medievală, doar aristocrații utilizau tacâmuri. Abia în anii 1600, în Europa, cuțitul, furculița și lingura au început să fie utilizate împreună. Astăzi, cele trei instrumente sunt practic nelipsite atunci când luăm masa. Există și excepții: majoritatea culturilor asiatice utilizează bețișoare în locul tacâmurilor cu care occidentalii sunt atât de obișnuiți.
Așa cum spuneam, cel mai vechi este cuțitul, folosit întâi ca armă și unealtă. Făcute la început din pietre foarte tari ca silexul și mai apoi din bronz și fier, cuțitele au însoțit omul pe parcursul evoluției sale, fiind de nelipsit în orice gospodărie.
În Evul Mediu, nobilii care organizau dineuri și mese festive nu ofereau și tacâmurile. Fiecare oaspete își aducea propriul cuțit, pe care îl folosea pentru a tăia și duce mâncarea la gură, dar și pentru a se scobi în dinți. În 1669, regele Ludovic al XIV-lea al Franței a hotărât că vârful ascuțit al cuțitelor este ilegal și a dispus ca lamele să fie rotunjite la vârf. Motivul pentru care a luat această decizie cunoaște mai multe versiuni: ori a vrut să reducă violența, ori a fost scârbit de obiceiul nobililor de a folosi cuțitul pe post de scobitoare, ori a realizat că împungerea mâncării cu cuțitul nu mai este necesară, odată cu răspandirea furculițelor.
Lingura este un alt obiect cu rădăcini adânci. Oamenii le foloseau încă din Paelolitic și le construiau din bucăți de lemn sau din cochilii de scoici. Chiar termenii folosiți pentru a desemna obiectul indica materialul din care era făcut: „spon” pentru zona de nord a Europei însemna lemn, iar „cochlea” pentru partea de sud însemna scoică. În plus, lingurile mai erau făcute și din fildeș, os, ceramică și, în Evul Mediu, din metale prețioase, pentru a reliefa bogăția nobililor.

Romanii au fost primii care au rafinat design-ul tacâmului, imaginând două modele: o lingură ovală (similara celei de astăzi) și una rotundă și mai adâncă (strămoșul polonicului). Odată cu descoperirea aliajului de cositor și plumb, lingurile au devenit accesibile tuturor.
Cea mai recentă și cea mai controversată este istoria furculiței. Deși un precursor al furculiței (furca, din al cărei nume derivă și cuvântul) era folosit de romani, bizantinii au fost cei care i-au răspândit folosirea, ca instrument de servit și de tăiat carnea. Se spune că abia în 1004, prin căsătoria dintre o prințesă bizantină și dogele Veneției, furculița a ajuns în Italia. Aici însă, a fost respinsă cu vehemență de preoți, care au considerat că este o blasfemie să folosești un instrument de metal când Dumnezeu ți-a oferit propria mână.
Treptat, uzul furculiței a fost adoptat în Italia și exportat în Franța odată cu nunta Caterinei de Medici cu Henri al II-lea al Franței din 1553. O sută de ani mai târziu a ajuns și în Anglia și la începutul secolului 17, în America. Dacă până acum furculițele aveau doi dinți drepți, în secolul 17 sunt introduse cele cu patru dinți curbați, mai practice și mai ușor de folosit.
Cea din urmă piatră de hotar din istoria tacâmurilor a fost descoperirea oțelului inoxidabil, în 1871, de către un englez din Sheffield.


