De când folosim tacâmuri?

Oamenii trebuiau să taie cu ceva şi în trecut

Începută în Preistorie, odată cu primele cuţite, şi încheiată abia după 1600 cu furculiţa, povestea tacâmurilor este cel puţin interesantă. De-a lungul timpului, multe instrumente sofisticate au fost inventate pentru a ne ajuta în prepararea alimentelor şi mâncatul lor. Totuşi, unele instrumente au rămas aproape la fel încă din vremurile preistorice, când omul s-a gândit pentru prima oară să modeleze o piatră în aşa fel încât să obţină o muchie ascuţită.

Timp de mii de ani, majoritatea mâncărurilor erau consumate utilizând degetele (lucru valabil şi astăzi în anumite regiuni). În perioada medievală, doar aristocraţii utilizau tacâmuri. Abia în anii 1600, în Europa, cuţitul, furculiţa şi lingura au început să fie utilizate împreună. Astăzi, cele trei instrumente sunt practic nelipsite atunci când luăm masa. Există şi excepţii: majoritatea culturilor asiatice utilizează beţişoare în locul tacâmurilor cu care occidentalii sunt atât de obişnuiţi.

Aşa cum spuneam, cel mai vechi este cuţitul, folosit întâi ca armă şi unealtă. Făcute la început din pietre foarte tari ca silexul şi mai apoi din bronz şi fier, cuţitele au însoţit omul pe parcursul evoluţiei sale, fiind de nelipsit în orice gospodărie.

În Evul Mediu, nobilii care organizau dineuri şi mese festive nu ofereau şi tacâmurile. Fiecare oaspete îşi aducea propriul cuţit, pe care îl folosea pentru a tăia şi duce mâncarea la gură, dar şi pentru a se scobi în dinţi. În 1669, regele Ludovic al XIV-lea al Franţei a hotărât că vârful ascuţit al cuţitelor este ilegal şi a dispus ca lamele să fie rotunjite la vârf. Motivul pentru care a luat această decizie cunoaşte mai multe versiuni: ori a vrut să reducă violenţa, ori a fost scârbit de obiceiul nobililor de a folosi cuţitul pe post de scobitoare, ori a realizat că împungerea mâncării cu cuţitul nu mai este necesară, odată cu răspandirea furculiţelor.

Lingura este un alt obiect cu rădăcini adânci. Oamenii le foloseau încă din Paelolitic şi le construiau din bucăţi de lemn sau din cochilii de scoici. Chiar termenii folosiţi pentru a desemna obiectul indica materialul din care era făcut: „spon” pentru zona de nord a Europei însemna lemn, iar „cochlea” pentru partea de sud însemna scoică. În plus, lingurile mai erau făcute şi din fildeş, os, ceramică şi, în Evul Mediu, din metale preţioase, pentru a reliefa bogăţia nobililor.

Romanii au fost primii care au rafinat design-ul tacâmului, imaginând două modele: o lingură ovală (similara celei de astăzi) şi una rotundă şi mai adâncă (strămoşul polonicului). Odată cu descoperirea aliajului de cositor şi plumb, lingurile au devenit accesibile tuturor.

Cea mai recentă şi cea mai controversată este istoria furculiţei. Deşi un precursor al furculiţei (furca, din al cărei nume derivă şi cuvântul) era folosit de romani, bizantinii au fost cei care i-au răspândit folosirea, ca instrument de servit şi de tăiat carnea. Se spune că abia în 1004, prin căsătoria dintre o prinţesă bizantină şi dogele Veneţiei, furculiţa a ajuns în Italia. Aici însă, a fost respinsă cu vehemenţă de preoţi, care au considerat că este o blasfemie să foloseşti un instrument de metal când Dumnezeu ţi-a oferit propria mână.

Treptat, uzul furculiţei a fost adoptat în Italia şi exportat în Franţa odată cu nunta Caterinei de Medici cu Henri al II-lea al Franţei din 1553. O sută de ani mai târziu a ajuns şi în Anglia şi la începutul secolului 17, în America. Dacă până acum furculiţele aveau doi dinţi drepţi, în secolul 17 sunt introduse cele cu patru dinţi curbaţi, mai practice şi mai uşor de folosit.

Cea din urmă piatră de hotar din istoria tacâmurilor a fost descoperirea oţelului inoxidabil, în 1871, de către un englez din Sheffield.