Mai gândeşte capul după decapitare?

Se pare că lovitura fatală prin care un cap este decapitat produce o inconştienţă absolut instantanee, deşi creierul, pentru câteva minute, nu ar muri.

Publicitate

Chiar dacă am presupune, prin absurd, că acest cap ar putea fi reataşat victimelor, ar apare un fenomen cunoscut ca „amnezie retrogradă”, comună victimelor accidentelor, prin care subiectul nu-şi mai aminteşte nimic despre eveniment.

Relatări vechi de secole istorisesc despre cazuri în care capete detaşate de trunchi au continuat să „trăiască” timp de câteva secunde – clipind, schimbându-şi expresia feţei, ba chiar încercând să vorbească. Cât de verosimile sunt aceste relatări, din punctul de vedere al oamenilor de ştiinţă?

Unii afirmă că un cap decapitat ar rămâne conştient între 15 şi 20 de secunde. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, în timpul regimului de teroare din Franţa, atunci când ghilotina se folosea atât de des, celebrul chimist Lavoisiere a fost ghilotinat. Înainte de asta, chimistul i-a spus ajutorului său să-i urmărească capul decapitat, căci el va încerca să clipească de câte ori va putea. Asistentul a numărat între 15 şi 20 de clipiri ale ochilor capului decapitat, la un interval de 1 secundă.

În aceeaşi perioadă, din timpul Revoluţiei Franceze, se spune, un alt călău a ridicat de jos capul tăiat al lui Charlotte Corday (o femeie care l-a asasinat pe politicianul iacobin Paul Marat şi a fost ghilotinată în 1793) şi l-a pălmuit. Martorii oculari ar fi descris, tulburaţi, că ochii capului tăiat l-au privit intens pe călău, iar pe faţă s-a zugrăvit o expresie de dezgust profund.

Mult mai recent, în 1989, un militar veteran a povestit despre un accident de maşină la care fusese martor şi în care un prieten al său a murit, capul fiindu-i desprins de trunchi. Conform relatărilor veteranului, capul tăiat a înfăţişat o expresie de şoc, urmată de una de groază şi durere, pe când ochii îi erau aţintiţi asupra corpului rămas deoparte.

„Prietenul meu şi-a deschis şi şi-a închis gura de două ori. Expresia sa facială după decapitare arăta mai întâi confuzie, apoi durere. N-aş putea să exagerez să spun că s-a uitat peste tot, dar mai întâi m-a privit pe mine, apoi şi-a privit corpul decapitat, şi în final, iarăşi spre mine. După asta, a murit.”

Cât de veridice sunt aceste relatări? Poate într-adevăr un cap detaşat de corp să mai gândească şi să simtă, poate creierul să încerce anumite emoţii şi să comande anumite acţiuni, precum schimbarea expresiei feţei? Oamenii de ştiinţă cred că este foarte improbabil să se întâmple aşa ceva. În momentul decapitării, creierul suferă o prăbuşire a tensiunii sanguine (presiunea cu care circulă sângele în vase); pierzând rapid sânge şi oxigen, creierul intră, foarte probabil, în comă, chiar dacă moartea propriu-zisă, marcată de încetarea completă a activităţii cerebrale, survine abia după câteva secunde. Totuşi, studiile pe animale au produs unele rezultate care confirmă, într-o oarecare măsură, poveştile de groază despre creierul care rămâne conştient timp de câteva secunde după decapitare.

În 2011, un grup de oameni de ştiinţă a studiat fenomenul, ataşând un electroencefalograf (EEG - un aparat care înregistrează semnalele electrice ale creierului) unui şoarece de laborator care, apoi, a fost decapitat. Rezultatele au arătat că, după decapitare, creierul a continuat să prezinte activitate electrică, undele cerebrale păstrând o frecvenţă care indica existenţa activităţii conştiente timp de aproape 4 secunde. Studiile pe alte mamifere mici au sugerat că această perioadă ar putea fi chiar mai lungă. Dacă acest lucru este adevărat şi pentru oameni, aceste câteva secunde dinaintea morţii ar fi un timp suficient de lung pentru ca experienţa să fie terifiantă. În schimb, relatările anecdotice despre capete tăiate care au încercat să vorbească s-ar putea să fie doar descrierea unor acţiuni reflexe, inconştiente. Aşa cum membrele tăiate pot prezenta mişcări involuntare datorate unor contracţii reflexe ale muşchilor, o porţiune a creierului numită sistemul extrapiramidal, legată de activitatea reflexă, poate determina apariţia pe faţă a anumitor expresii, în mod absolut involuntar. Această regiune cerebrală, este responsabilă, de exemplu, de apariţia unor expresii care apar pe feţele nou-născuţilor – expresii de teamă, de dezgust sau de dispreţ – dar care sunt inconştiente, reflexe.

Publicitate
Alte articole
Nu a fost de ajuns, vreau să mai învăţ!