Epoca superstarurilor: cântăreţii castraţi

Italia este ţara în care s-a născut şi s-a dezvoltat opera, începând cu anul 1597, după care s-a răspândit rapid în toate ţările batrânului continent european.

Publicitate

Interpreţii căutau să înfrumuseţeze cât mai mult opera, ajungând la o îmbogăţire vocală atât de elaborată, încât aducea publicul în delir. În spatele delirului se ascundea marea dramă a copiilor castraţi.

Ce este un castrat?

Biserica Catolică, pornind de la spusele Sfântului Pavel („Nu le este permis femeilor să vorbeasca în Biserică”), interzicea reprezentantelor sexului frumos să cânte în interiorul lăcaşurilor de cult. Imnurile şi cântarile bisericesti solicitau însă voci feminine, astfel că trebuia găsită o soluţie; iar soluţia s-a numit castrarea.

Folosită încă din antichitate, metoda castrării pentru obţinerea unei voci deosebite, atinge apogeul în secolele XVII - XVIII. Pe la vârsta de 7-8 ani, copiii care aveau calităţi vocale, erau emasculaţi. În urma acestui proces, vocea nu se mai îngroşa la pubertate, dezvoltându-se în schimb musculatura şi toracele. Persoana respectivă devenea practic un barbat cu voce de copil. Cei supusi operaţiei, puteau ajunge, după antrenamente complicate, la performanţe vocale deosebite, fiind capabili să susţină o notă muzicală minute în şir, fără întrerupere.

Din punct de vedere fizic, castraţii se remarcau prin aspectul fizic disproporţionat (picioare subţiri, trunchiul foarte dezvoltat), tendinţa spre obezitate, pilozitatea redusă pe faţă şi corp, pielea palidă cu aspect adipos, părul lung şi bogat. Cei care erau castraţi la vârste fragede sufereau mai târziu de gigantism, iar alţii sufereau de o formă mai rară de obezitate, şi care nu a putut fi explicată până în momentul de faţă. Ea se manifesta doar de la brâu în jos, facând ca bărbaţii să arate diform, obezitatea fiind, neîndoielnic, una atipică. Existau însă şi excepţii, printre castraţi aflându-se adevăraţi cassanova.

Vaticanul tolera această practică

Timp de secole, Biserica Catolică a încurajat această practică barbară. În numele artei, băieţii din corurile bisericeşti se castrau în speranţa că îşi vor conserva vocile subţiri de copii. În prezent, castrări se fac la om doar în caz de accidente, în situaţia apariţiei unei boli sau în cazul operaţiilor de schimbare de sex. Majoritatea băieţilor proveneau din familii sărace, foarte mulţi dintre ei fiind operaţi în condiţii insalubre, iar castrarea se făcea pe viu. Riscul apariţiilor infecţiilor era atât de mare, încât se poate spune că doar cei norocoşi scăpau cu viaţă. Istoricii, în urma unor estimări, susţin că în secolele XVII şi XVIII, în Europa au fost castraţi peste 5.000 de băieţi.

Oficial, Sfântul Scaun condamna această practică, cei care se făceau vinovaţi de castrarea deliberată a unui copil fiind ameninţaţi cu excomunicarea. În realitate, Vaticanul tolera această practică barbară, angajându-i pe cei castraţi să cânte în lăcaşurile sfinte. Destul de târziu, în 1902, un act papal interzicea castraţilor să mai cânte în biserici.

Onorarii extraordinare

După operaţie, „castrati” trebuiau să urmeze cursurile unei şcoli speciale. În Italia existau astfel de „academii”, cele mai cunoscute fiind cele de la Roma, Bologna şi Napoli. Regulile acestor scoli erau foarte stricte: cei care nu le respectau erau exmatriculaţi, iar cei care fugeau nu mai erau primiţi înapoi. Din aceste motive, doar 10% din cei înscrişi reuşeau să termine cursurile. Desigur că nu toţi absolvenţii ajungeau să aibă succes. Majoritatea se angajau în coruri bisericeşti şi doar 1% dintre ei se bucurau de o carieră internaţională.

Deschizător de drum este considerat Monteverdi, care în al său „Orfeo” (1607), acordă partituri importante castrati-lor. În secolul XVIII, mari compozitori: Händel, Gluck, Vivaldi, Bach acordă o atenţie deosebită acestor interpreţi, cărora le scriu arii speciale. De exemplu, Mozart, compune rolurile Idamantes din opera „Idomeneo” (1781) şi Sextus din opera „La clemenza di Tito" (1791), special pentru ei. De altfel, marele compozitor era bun prieten cu un faimos castrato, Tenducci, cel imortalizat pe pânză de cunoscutul pictor englez Gainsborough. Händel însă este cel mai de seamă „furnizor” de roluri pentru castraţi, începând cu personajul Rodrigo, în 1707 şi terminând cu Didymus, în 1750.

Cei mai cunoscuţi castraţi au interpretat cu mare succes ariile compuse de Händel, printre aceştia numărându-se: Guadagni (favoritul compozitorului), Farinelli, Cafarelli, Andeoni, Annibali, Senesino, Nicolini, Carestini, Valeriano, Valentini, Campioli, Baldi, Gizzielo, Scalzi etc. Castraţii erau adevărate staruri, provocând isterie şi pasiuni tulburătoare, atât în rândul femeilor, cât şi al barbatilor. Castrarea nu deregla funcţiile sexuale, ba chiar îi făcea mai atractivi, întrucât se puteau evita astfel sarcinile nedorite.

Onorariile acestor cântăreţi erau pe măsura talentului lor. Gaetano Cafarelli primea pentru un sezon fabuloasa sumă de 2.263 de ducaţi, în condiţiile în care, onorariul lui Nicola Porpora, un renumit profesor şi compozitor, era doar de 200 de ducaţi. Un alt castrato celebru, Giovanni Manzuoli, a primit 1.000 de guinee pentru o singură reprezentaţie.

Aceste adevărate vedete erau pline de ifose şi de pretenţii exagerate. Cazul lui Luigi Marchesi este poate cel mai elocvent. Acesta cerea ca fiecare reprezentaţie (indiferent de subiectul operei respective) să înceapă cu el pe un deal, echipat cu o lance şi un coif cu pene albe şi roşii, spunând „Unde mă aflu?”, să-i cânte trompetele şi apoi să interpreteze o arie care să-i pună în valoare vocea. Cafarelli nu se sfia să plece de pe scenă în mijlocul unei reprezentaţii, pentru a petrece în culise cu diferite doamne şi domnişoare. El nu suporta să aibă parteneri pe scenă, iar nefericiţii care îndrăzneau să fie prezenţi erau insultaţi în cele mai josnice moduri posibile.

Farinelli

Farinelli, pe numele său adevărat Carlo Broschi (1705-1782), este considerat „cel mai faimos castrat al tuturor timpurilor“. Ca o curiozitate, merită menţionat că, pe o singură expiraţie, Farinelli reuşea să cânte peste 200 de note (chiar a fost bănuit că ar fi avut un dispozitiv special în gât care îl ajuta să respire). A fost pentru secolul XVIII ceea ce numim noi astăzi un „superstar”. Farinelli s-a născut la Andria, lânga Napoli, în familia lui Salvatore Broschi, un om politic destul de important. La vârsta de 7 sau 8 ani a fost castrat, educaţia muzicală primind-o de la fraţii Porpora si desăvârşind-o cu fraţii Farina, de la care şi-a luat şi numele de scenă.

A ajuns faimos în toată Europa, fiind invitat la curţile monarhilor europeni, motiv pentru care a şi fost numit „cântăreţul regilor”. Englezii au ajuns să afirme după un concert al lui: „Un Dumnezeu, un Farinelli!”. Bineînţeles că recompensele primite erau fabuloase iar admiratoarele se ţineau cârd după el, pentru că, spre deosebire de majoritatea castraţilor, Farinelli avea un aspect fizic foarte placut.

În culmea gloriei, la doar 32 de ani, Farinelli a acceptat oferta regelui Spaniei, Filip al V-lea (1700 - 1746), de a deveni cântareţul oficial al curţii de la Madrid. Suveranul iberic suferea de o depresie, iar vocea lui Farinelli îl făcea să se simtă mai bine. A petrecut o lungă perioadă în Spania, implicându-se activ în viaţa politică a regatului, în calitate de consilier personal al regelui. Sejurul la curtea Spaniei a fost întrerupt de regele Carol al III-lea (1759 - 1788), care l-a forţat pe Farinelli să părăsească ţara. Marele solist s-a retras în Italia, la Bologna, unde s-a dedicat operelor caritabile.

Gerard Corbiau a regizat şi un film, o dramă intitulată „Farinelli”, lansat în 1994. Filmul arată că arta ajunge la un ciudat compromis cu cinismul vieţii dacă ne gândim la destinul băieţilor înzestraţi cu uluitoarea voce de soprană. Farinelli este prezentat ca un filfizon mult prea plin de el, cu ceva demonic, de prinţ dostoievskian, dar şi cu certe calităţi de Don Juan, de unde se vede că filmul nu a rezistat tentaţiei de a romanţa biografia. Există mult dramatism, bine susţinut prin tensiunea ciocnirii de orgolii între Farinelli, Riccardo Broschi, fratele lui compozitor, şi Händel însuşi.

Și declinul...

La cumpăna secolelor XVIII - XIX, succesul „castrati” a început să scadă. La acest lucru a contribuit şi dreptul acordat femeilor în 1790, de a cânta în biserică, mulţumită papei. Admiratori însa se mai gaseau. Chiar Napoleon a fost fascinat de interpretarea unui castrato, Crescentini, care a interpretat în faţa lui o arie din „Romeo şi Julieta”. Dintre marii compozitori ai secolului XIX, doar Rossini a mai scris câteva arii pentru castraţi.

Cel din urmă mare castrato a fost Giovanni Velluti (1781-1861). În 1870, practica a fost interzisă în Italia, iar în 1904, papa Pius al X-lea a dispus neangajarea de castraţi în corul Capelei Sixtine. Ultimul castrato cunoscut, Alessandro Moreschi, a încetat din viaţă în anul 1922.

Publicitate
Alte articole
Nu a fost de ajuns, vreau să mai învăţ!