Epoca superstarurilor: cântăreții castrați

Interpreții căutau să înfrumusețeze cât mai mult opera, ajungând la o îmbogățire vocală atât de elaborată, încât aducea publicul în delir. În spatele delirului se ascundea marea dramă a copiilor castrați.

Ce este un castrat?

Biserica Catolică, pornind de la spusele Sfântului Pavel („Nu le este permis femeilor să vorbeasca în Biserică”), interzicea reprezentantelor sexului frumos să cânte în interiorul lăcașurilor de cult. Imnurile și cântarile bisericesti solicitau însă voci feminine, astfel că trebuia găsită o soluție; iar soluția s-a numit castrarea.

Folosită încă din antichitate, metoda castrării pentru obținerea unei voci deosebite, atinge apogeul în secolele XVII - XVIII. Pe la vârsta de 7-8 ani, copiii care aveau calități vocale, erau emasculați. În urma acestui proces, vocea nu se mai îngroșa la pubertate, dezvoltându-se în schimb musculatura și toracele. Persoana respectivă devenea practic un barbat cu voce de copil. Cei supusi operației, puteau ajunge, după antrenamente complicate, la performanțe vocale deosebite, fiind capabili să susțină o notă muzicală minute în șir, fără întrerupere.

Din punct de vedere fizic, castrații se remarcau prin aspectul fizic disproporționat (picioare subțiri, trunchiul foarte dezvoltat), tendința spre obezitate, pilozitatea redusă pe față și corp, pielea palidă cu aspect adipos, părul lung și bogat. Cei care erau castrați la vârste fragede sufereau mai târziu de gigantism, iar alții sufereau de o formă mai rară de obezitate, și care nu a putut fi explicată până în momentul de față. Ea se manifesta doar de la brâu în jos, facând ca bărbații să arate diform, obezitatea fiind, neîndoielnic, una atipică. Existau însă și excepții, printre castrați aflându-se adevărați cassanova.

Vaticanul tolera această practică

Timp de secole, Biserica Catolică a încurajat această practică barbară. În numele artei, băieții din corurile bisericești se castrau în speranța că își vor conserva vocile subțiri de copii. În prezent, castrări se fac la om doar în caz de accidente, în situația apariției unei boli sau în cazul operațiilor de schimbare de sex. Majoritatea băieților proveneau din familii sărace, foarte mulți dintre ei fiind operați în condiții insalubre, iar castrarea se făcea pe viu. Riscul aparițiilor infecțiilor era atât de mare, încât se poate spune că doar cei norocoși scăpau cu viață. Istoricii, în urma unor estimări, susțin că în secolele XVII și XVIII, în Europa au fost castrați peste 5.000 de băieți.

Oficial, Sfântul Scaun condamna această practică, cei care se făceau vinovați de castrarea deliberată a unui copil fiind amenințați cu excomunicarea. În realitate, Vaticanul tolera această practică barbară, angajându-i pe cei castrați să cânte în lăcașurile sfinte. Destul de târziu, în 1902, un act papal interzicea castraților să mai cânte în biserici.

Onorarii extraordinare

După operație, „castrati” trebuiau să urmeze cursurile unei școli speciale. În Italia existau astfel de „academii”, cele mai cunoscute fiind cele de la Roma, Bologna și Napoli. Regulile acestor scoli erau foarte stricte: cei care nu le respectau erau exmatriculați, iar cei care fugeau nu mai erau primiți înapoi. Din aceste motive, doar 10% din cei înscriși reușeau să termine cursurile. Desigur că nu toți absolvenții ajungeau să aibă succes. Majoritatea se angajau în coruri bisericești și doar 1% dintre ei se bucurau de o carieră internațională.

Deschizător de drum este considerat Monteverdi, care în al său „Orfeo” (1607), acordă partituri importante castrati-lor. În secolul XVIII, mari compozitori: Händel, Gluck, Vivaldi, Bach acordă o atenție deosebită acestor interpreți, cărora le scriu arii speciale. De exemplu, Mozart, compune rolurile Idamantes din opera „Idomeneo” (1781) și Sextus din opera „La clemenza di Tito" (1791), special pentru ei. De altfel, marele compozitor era bun prieten cu un faimos castrato, Tenducci, cel imortalizat pe pânză de cunoscutul pictor englez Gainsborough. Händel însă este cel mai de seamă „furnizor” de roluri pentru castrați, începând cu personajul Rodrigo, în 1707 și terminând cu Didymus, în 1750.

Cei mai cunoscuți castrați au interpretat cu mare succes ariile compuse de Händel, printre aceștia numărându-se: Guadagni (favoritul compozitorului), Farinelli, Cafarelli, Andeoni, Annibali, Senesino, Nicolini, Carestini, Valeriano, Valentini, Campioli, Baldi, Gizzielo, Scalzi etc. Castrații erau adevărate staruri, provocând isterie și pasiuni tulburătoare, atât în rândul femeilor, cât și al barbatilor. Castrarea nu deregla funcțiile sexuale, ba chiar îi făcea mai atractivi, întrucât se puteau evita astfel sarcinile nedorite.

Onorariile acestor cântăreți erau pe măsura talentului lor. Gaetano Cafarelli primea pentru un sezon fabuloasa sumă de 2.263 de ducați, în condițiile în care, onorariul lui Nicola Porpora, un renumit profesor și compozitor, era doar de 200 de ducați. Un alt castrato celebru, Giovanni Manzuoli, a primit 1.000 de guinee pentru o singură reprezentație.

Aceste adevărate vedete erau pline de ifose și de pretenții exagerate. Cazul lui Luigi Marchesi este poate cel mai elocvent. Acesta cerea ca fiecare reprezentație (indiferent de subiectul operei respective) să înceapă cu el pe un deal, echipat cu o lance și un coif cu pene albe și roșii, spunând „Unde mă aflu?”, să-i cânte trompetele și apoi să interpreteze o arie care să-i pună în valoare vocea. Cafarelli nu se sfia să plece de pe scenă în mijlocul unei reprezentații, pentru a petrece în culise cu diferite doamne și domnișoare. El nu suporta să aibă parteneri pe scenă, iar nefericiții care îndrăzneau să fie prezenți erau insultați în cele mai josnice moduri posibile.

Farinelli

Farinelli, pe numele său adevărat Carlo Broschi (1705-1782), este considerat „cel mai faimos castrat al tuturor timpurilor“. Ca o curiozitate, merită menționat că, pe o singură expirație, Farinelli reușea să cânte peste 200 de note (chiar a fost bănuit că ar fi avut un dispozitiv special în gât care îl ajuta să respire). A fost pentru secolul XVIII ceea ce numim noi astăzi un „superstar”. Farinelli s-a născut la Andria, lânga Napoli, în familia lui Salvatore Broschi, un om politic destul de important. La vârsta de 7 sau 8 ani a fost castrat, educația muzicală primind-o de la frații Porpora si desăvârșind-o cu frații Farina, de la care și-a luat și numele de scenă.

A ajuns faimos în toată Europa, fiind invitat la curțile monarhilor europeni, motiv pentru care a și fost numit „cântărețul regilor”. Englezii au ajuns să afirme după un concert al lui: „Un Dumnezeu, un Farinelli!”. Bineînțeles că recompensele primite erau fabuloase iar admiratoarele se țineau cârd după el, pentru că, spre deosebire de majoritatea castraților, Farinelli avea un aspect fizic foarte placut.

În culmea gloriei, la doar 32 de ani, Farinelli a acceptat oferta regelui Spaniei, Filip al V-lea (1700 - 1746), de a deveni cântarețul oficial al curții de la Madrid. Suveranul iberic suferea de o depresie, iar vocea lui Farinelli îl făcea să se simtă mai bine. A petrecut o lungă perioadă în Spania, implicându-se activ în viața politică a regatului, în calitate de consilier personal al regelui. Sejurul la curtea Spaniei a fost întrerupt de regele Carol al III-lea (1759 - 1788), care l-a forțat pe Farinelli să părăsească țara. Marele solist s-a retras în Italia, la Bologna, unde s-a dedicat operelor caritabile.

Gerard Corbiau a regizat și un film, o dramă intitulată „Farinelli”, lansat în 1994. Filmul arată că arta ajunge la un ciudat compromis cu cinismul vieții dacă ne gândim la destinul băieților înzestrați cu uluitoarea voce de soprană. Farinelli este prezentat ca un filfizon mult prea plin de el, cu ceva demonic, de prinț dostoievskian, dar și cu certe calități de Don Juan, de unde se vede că filmul nu a rezistat tentației de a romanța biografia. Există mult dramatism, bine susținut prin tensiunea ciocnirii de orgolii între Farinelli, Riccardo Broschi, fratele lui compozitor, și Händel însuși.

Și declinul...

La cumpăna secolelor XVIII - XIX, succesul „castrati” a început să scadă. La acest lucru a contribuit și dreptul acordat femeilor în 1790, de a cânta în biserică, mulțumită papei. Admiratori însa se mai gaseau. Chiar Napoleon a fost fascinat de interpretarea unui castrato, Crescentini, care a interpretat în fața lui o arie din „Romeo și Julieta”. Dintre marii compozitori ai secolului XIX, doar Rossini a mai scris câteva arii pentru castrați.

Cel din urmă mare castrato a fost Giovanni Velluti (1781-1861). În 1870, practica a fost interzisă în Italia, iar în 1904, papa Pius al X-lea a dispus neangajarea de castrați în corul Capelei Sixtine. Ultimul castrato cunoscut, Alessandro Moreschi, a încetat din viață în anul 1922.