De ce spunem că curcubeul are șapte culori?
Curcubeul nu are granițe între culori. Cifra șapte i-o datorăm lui Newton și muzicii, iar alte limbi și culturi îl împart cu totul altfel.

Întreabă pe oricine câte culori are curcubeul și răspunsul vine fără ezitare: șapte. Roșu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo, violet. Privit cu atenție, însă, curcubeul nu are nicio graniță: fiecare nuanță se topește în următoarea. Cifra șapte nu vine din cer, ci dintr-o carte de fizică de acum trei secole și, mai ales, din felul în care oamenii dau nume lucrurilor.
Partea de fizică încape într-o frază: picăturile de ploaie descompun lumina albă a Soarelui, ca o prismă, într-o bandă continuă de lungimi de undă, de la roșu la violet. Între cele două capete există o infinitate de nuanțe, iar creierul nostru le adună în câteva „sertare”. Câte sertare deschidem este, în bună măsură, o chestiune de cultură.
Grecii antici, de pildă, nu numărau șapte. În tratatul său despre fenomenele cerului, Meteorologica, Aristotel scria că un curcubeu are trei culori: roșu, verde și violet. Galbenul pe care îl vedea între roșu și verde era, după el, doar un efect de contrast, roșul părând „albit” lângă verde.
Povestea celor șapte culori începe cu Isaac Newton. În 1672, într-o scrisoare publicată de Societatea Regală din Londra, tânărul profesor de la Cambridge își prezenta experimentele cu prisme și enumera culorile pe care le considera fundamentale, cu o formulare care spune deja multe:
„Culorile originare sau primare sunt roșul, galbenul, verdele, albastrul și un violet-purpuriu, împreună cu portocaliul, indigoul și o varietate nedefinită de gradații intermediare.”

Cinci culori principale, două adăugate „împreună cu” și, recunoscut deschis, un șir nesfârșit de nuanțe. Abia în Opticks, cartea publicată în 1704, lista de șapte devine canonică: roșu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo, violet. Iar motivul ține mai mult de muzică decât de ochi. Newton împarte spectrul „după felul unei coarde muzicale”, folosind rapoartele dintre notele unei game, iar în cercul culorilor din aceeași carte cele șapte arcuri corespund celor șapte tonuri ale octavei. Șapte note, deci șapte culori.
Cel mai contestat „sertar” a rămas indigoul, numit după un colorant albastru-închis adus din India. Mulți oameni nu reușesc să-l vadă ca o culoare de sine stătătoare. În plus, cuvintele și-au schimbat sensul: ce numea Newton „albastru” seamănă cu ceea ce azi am numi bleu sau cyan, iar „indigoul” lui este mai aproape de albastrul nostru obișnuit.
Dacă numărul culorilor din curcubeu e o convenție, cât de diferite pot fi convențiile? În 1969, antropologii americani Brent Berlin și Paul Kay au comparat termenii de culoare din 20 de limbi și au propus, în cartea Basic Color Terms, că orice limbă își alege cuvintele de bază dintr-un inventar de cel mult 11 categorii universale. Critica principală a fost că 17 dintre cele 20 de limbi aveau scriere și aparțineau unor societăți industrializate.
Răspunsul a venit prin World Color Survey, un proiect început la sfârșitul anilor 1970: vorbitori a 110 limbi fără tradiție scrisă au dat nume pentru 330 de cartonașe colorate. Datele au confirmat în mare tiparele comune, dar au scos la iveală și o surpriză pentru europeni: majoritatea acestor limbi folosesc un singur cuvânt pentru verde și albastru, categorie pe care lingviștii o numesc în glumă „grue”, din englezescul green plus blue.

Rusa face exact invers: nu are un singur cuvânt pentru „albastru”, ci două, goluboi pentru albastrul deschis și sinii pentru cel închis. Într-un studiu publicat în 2007 în revista PNAS, echipa lui Jonathan Winawer și Lera Boroditsky a arătat că vorbitorii de rusă deosebesc mai repede două nuanțe de albastru atunci când acestea cad de o parte și de alta a graniței dintre cele două cuvinte. Vorbitorii de engleză, testați cu aceleași culori, nu au avut acest avantaj. Iar efectul a dispărut când rușii au primit în paralel o sarcină verbală, dar nu și una spațială, semn că limba lucrează chiar în timp ce privim.
Așadar, șapte culori este o alegere, nu o lege a naturii: o moștenire a lui Newton și a pasiunii sale pentru armonia muzicală. Școlarii vorbitori de engleză o învață pe de rost prin inițialele „Roy G. Biv”, alții numără altfel. Curcubeul e același pentru toată lumea; doar sertarele în care îl împărțim diferă. Data viitoare când apare unul pe cer, încearcă să numeri singur culorile.
Surse: Isaac Newton, scrisoarea din Philosophical Transactions nr. 80 (1672, Newton Project), Isaac Newton, Opticks (1704, Project Gutenberg), Aristotel, Meteorologica (trad. E. W. Webster), Paul Kay și Terry Regier, PNAS (2003), World Color Survey (UC Berkeley), Winawer și colab., Russian blues reveal effects of language on color discrimination, PNAS (2007)


