azi am învățat
Tehnologie

De ce este atât de greu să detectezi o dronă mică?

Sunt mici, din plastic, zboară jos și seamănă cu păsările pe ecranul radarului. Iată de ce dronele de hobby scapă atât de ușor senzorilor.

Foto: Hayden Soloviev / Wikimedia Commons, CC BY 4.0
Foto: Hayden Soloviev / Wikimedia Commons, CC BY 4.0
Cizme Dama Romarta
Publicitate

Pe 19 decembrie 2018, puțin după ora 21, un agent de pază de pe aeroportul Gatwick, de lângă Londra, a raportat două drone în apropierea pistei. Unica pistă a aeroportului a fost închisă imediat. Au urmat aproximativ o zi și jumătate de haos, cu întreruperi: în jur de 1.000 de zboruri anulate sau deviate și circa 140.000 de pasageri blocați chiar înainte de Crăciun. Au intervenit polițiști din cinci forțe regionale și chiar armata. Ancheta a fost închisă în septembrie 2019 fără ca cineva să fie acuzat: pilotul nu a fost identificat niciodată.

Cum reușește un aparat de câteva sute de grame să oprească un aeroport plin de radare? Răspunsul ține de fizică. Un radar trimite unde radio și ascultă ecoul care se întoarce. Cât de puternic este acest ecou depinde de așa-numita suprafață echivalentă radar, adică de cât de bine „strălucește” obiectul în undele radio. Un avion de linie, mare și metalic, este o oglindă uriașă. O dronă mică, făcută mai ales din plastic, reflectă foarte puțin, iar ecoul ei slăbește rapid odată cu distanța.

Mai e o problemă: păsările. Un porumbel sau o cioară au un ecou radar de același ordin de mărime ca o dronă de hobby. Sintezele de specialitate arată că, doar după mărimea ecoului, nu poți deosebi sigur o dronă cu elice de o pasăre. Radarele de aeroport sunt gândite pentru avioane mari și rapide. Ca să nu-și umple ecranul cu stoluri, ploaie și reflexii de la clădiri și copaci (ceea ce inginerii numesc clutter, zgomot de fond), ele ignoră intenționat țintele mici, lente și joase. Exact categoria în care intră o dronă.

Apoi vine geometria. Undele radar merg practic în linie dreaptă, iar Pământul este curb. Chiar și în condiții ideale, un radar cu antena la 20 de metri înălțime poate „vedea” o țintă care zboară la 50 de metri doar până la aproximativ 47 de kilometri. Dincolo de acest orizont radar, ținta e ascunsă de curbura planetei. În realitate, dealurile, clădirile și copacii aruncă „umbre” mult mai aproape. O dronă care zboară jos poate rămâne mult timp în aceste zone moarte.

Foto: FBuHL09 / Wikimedia Commons, CC BY-SA 4.0
Foto: FBuHL09 / Wikimedia Commons, CC BY-SA 4.0

Totuși, dronele au și un punct slab: elicele. Radarele moderne folosesc efectul Doppler: frecvența ecoului crește când ținta se apropie și scade când se depărtează. Pe lângă mișcarea corpului, palele unei drone se rotesc foarte repede, iar vârfurile lor se apropie și se depărtează de radar de multe ori pe secundă. Rezultă o „amprentă” fină, numită semnătură micro-Doppler. O pasăre își bate aripile într-un ritm mult mai lent și diferit, deci amprenta ei arată altfel. Într-un studiu citat într-o sinteză publicată în revista Sensors, o rețea neuronală antrenată pe astfel de amprente a recunoscut corect 99,4% dintre cazuri, cu radare de rază scurtă.

Alți senzori ascultă radioul. Cele mai multe drone de consum vorbesc permanent cu telecomanda prin unde radio, iar detectoarele de radiofrecvență pot prinde această legătură și uneori pot afla direcția din care vine. Metoda are însă o limită evidentă: o dronă care zboară autonom, pe un traseu programat dinainte, nu emite nimic de ascultat. În plus, aceleași benzi de frecvență sunt aglomerate de rețele Wi-Fi și alte dispozitive.

Rămân sunetul și imaginea. Rețelele de microfoane pot recunoaște bâzâitul tipic al motoarelor și sunt ieftine, dar au rază mică, iar vântul și zgomotul de fond le încurcă ușor; pe un aeroport, motoarele avioanelor acoperă aproape orice. Camerele video, inclusiv cele în infraroșu, pot confirma ce anume zboară, dar au nevoie de linie de vedere directă și suferă pe ceață, ploaie sau ninsoare. Iar păsările, avioanele îndepărtate și chiar insectele pot fi confundate cu o dronă.

Pentru că fiecare senzor are puncte oarbe, sistemele moderne îi combină. Radarul semnalează un obiect și îi dă poziția, camera îl confirmă, detectorul radio caută legătura cu pilotul, iar un program pune totul laolaltă. Cercetătorii numesc asta fuziunea senzorilor și arată că ea face detectarea mai sigură decât orice senzor folosit singur. După incidentul din 2018, Gatwick a cheltuit circa 5 milioane de lire sterline pe propriul sistem antidronă. Lecția: o dronă mică nu este invizibilă, dar ca s-o vezi la timp ai nevoie de mai mulți „ochi” care se completează.

Surse: Seidaliyeva et al., Sensors (2024); Semenyuk et al., arXiv (2024); BBC News; Sussex Police; LBC; Wikipedia – Gatwick Airport drone incident; Wikipedia – Radar horizon

Publicitate

Alte articole

Nu a fost de ajuns, vreau să mai învăț!