Ceea ce era mai rău decât sclavia

Forţa de muncă contractată era recrutată pentru munca pe plantaţiile de zahăr, bumbac şi ceai, precum şi proiecte de construcţii feroviare în colonii britanice.

Ceea ce era mai rău decât sclavia
Publicitate

Mâna de lucru contractată sau „mână de lucru angajată pe termen lung” reprezintă orice sistem de muncă neliber, în subordinea căruia un angajat are contract de a lucra pentru un anumit angajator, pentru o perioadă de timp determinată. Angajatorului îi este adesea permis să atribuie forţa sa de muncă unui terţ.

Angajaţii se alătură unui astfel de acord scris, de obicei, pentru o anumită plată sau alt beneficiu, ori pentru a îndeplini o obligaţie legală, cum ar fi servitutea pentru datorii. În multe ţări, astfel de sisteme de ucenicie sub contract au fost scoase în afara legii.

Forţa de muncă contractată era recrutată pentru munca pe plantaţiile de zahăr, bumbac şi ceai, precum şi proiecte de construcţii feroviare în colonii britanice din Indiile de Vest, Africa şi Asia de Sud-Est. Din 1834 şi până la sfârşitul Primului Război Mondial, Marea Britanie a transportat aproximativ 2 milioane de muncitori îndatoraţi indieni, la 19 colonii, inclusiv Fiji, Mauritius, Ceylon, Trinidad, Guyana, Malaezia, Uganda, Kenya şi Africa de Sud.

Ceea ce era mai rău decât sclavia

Până în secolul al 18-lea, servitutea contractată era foarte frecventă în rândul coloniilor britanice din America de Nord. De multe ori reprezenta o modalitate, pentru persoanele sărace din Europa, să emigreze în coloniile americane: ele semnau contractul de îndatorire în schimbul aprobării emigrării. La expirarea contractului de îndatorire, imigranţii deveneau liberi să lucreze pentru ei însuşi sau la orice alt angajator.

În unele cazuri, contractul era creat de către căpitanul unei nave pe care îl revindea ocazional către angajatorii din colonii. Majoritatea contractanţilor lucrau ca muncitori agricoli sau servitori domestici, cu toate că unii erau contractaţi ca ucenici de meşteşugari. Termenii unui contract de îndatorare nu erau întotdeauna puşi în aplicare de către instanţele americane, cu toate că fugarii erau de obicei a căutati şi apoi reveneau la angajatorul lor.

Dintre cei aproximativ 450.000 de europeni sosiţi în mod voluntar, se estimează că 48% erau contractanţi. Totuşi, nu toţi slujitorii europeni soseau de bună voie. S-au înregistrat numeroase cazuri de răpire pentru transporturile către Americi, aşa cum subliniază şi istoricul Richard Hofstadter: „Chiar dacă se făceau eforturi pentru a reglementa sau verifica activităţile lor, care s-au diminuat mult în secolul al XVIII-lea, rămâne adevărat că o anumită, mică parte a populaţiei albe coloniale ale Americii, a fost adusă cu forţa, iar o porţiune mult mai mare a venit ca răspuns la înşelăciune şi fals în declaraţii din partea spiritelor (agenţi de recrutare)”.

Ceea ce era mai rău decât sclavia

Slujitorii aflaţi sub contract nu se puteau căsători fără permisiunea stăpânului lor, erau supusi unor pedepse fizice (la fel ca mulţi servitori obişnuiţi tineri), iar obligaţia lor ca forţă de muncă era pusă în aplicare de către instanţele de judecată. Pentru a beneficia de muncă neîntreruptă din partea slujitoarelor de sex feminin, legea prelungea termenul acestora, în cazul în care rămâneau însărcinate. Însă, spre deosebire de sclavie, slujitorilor le era garantată, în cele din urmă, eliberarea şi libertatea. La sfârşitul termenului, aceştia beneficiau de o plată cunoscută sub numele de „remuneraţie de libertate”, iar apoi devenea membrii liberi ai societăţii.

Majoritatea contractelor de muncă erau create în trepte a câte cinci ani, cu posibilitate de prelungire, pe un termen de încă cinci ani. Multe contracte, includeau, de asemenea, şi călătorie gratuită acasă, la terminarea orelor de lucru dictate. Cu toate acestea, nu existau clauze care să reglementeze îndatorirrile angajatorilor în cazul îndeplinirii numărului orelor de muncă - caz ce deseori a dus la situaţii frecvente de abuz şi maltratare.

Într-un interviu acordat Fiji Sun, Hausildar, un ex-muncitor îndatorat îşi aducea aminte: „Eram biciuiţi pentru greşeli minore. Dacă ne trezeam prea târziu, adică după ora 3 dimineaţa, eram biciuiţi. Nu contau împrejurările, fie că ploua sau erau furtuni, noi trebuia să muncim - ne aflam aici pentru muncă şi munca era tot ceea ce aveam de făcut, în caz contrar eram abuzaţi şi bătuţi” (Fiji Sun, 1979).

Ceea ce era mai rău decât sclavia

Conform datelor istorice, lucrătorii îndatoraţi au efectuat, în numeroase rânduri, acte de sabotaj şi de răzbunare împotriva proprietarilor de plantaţii, dar aceste revolte au dus doar la creşterea represiunii. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în 1948) declară în articolul 4: „Nimeni nu va fi ţinut în sclavie, nici în servitute; sclavajul şi comerţul cu sclavi sunt interzise sub toate formele lor”. Mai detaliat este tratată în articolul 1 litera (a) din Convenţia Suplimentară a Naţiunilor Unite 1956 privind Abolirea Sclaviei.

Publicitate
Alte articole
Nu a fost de ajuns, vreau să mai învăţ!