Ceea ce era mai rău decât sclavia

Mâna de lucru contractată sau „mână de lucru angajată pe termen lung” reprezintă orice sistem de muncă neliber, în subordinea căruia un angajat are contract de a lucra pentru un anumit angajator, pentru o perioadă de timp determinată. Angajatorului îi este adesea permis să atribuie forța sa de muncă unui terț.

Angajații se alătură unui astfel de acord scris, de obicei, pentru o anumită plată sau alt beneficiu, ori pentru a îndeplini o obligație legală, cum ar fi servitutea pentru datorii. În multe țări, astfel de sisteme de ucenicie sub contract au fost scoase în afara legii.

Forța de muncă contractată era recrutată pentru munca pe plantațiile de zahăr, bumbac și ceai, precum și proiecte de construcții feroviare în colonii britanice din Indiile de Vest, Africa și Asia de Sud-Est. Din 1834 și până la sfârșitul Primului Război Mondial, Marea Britanie a transportat aproximativ 2 milioane de muncitori îndatorați indieni, la 19 colonii, inclusiv Fiji, Mauritius, Ceylon, Trinidad, Guyana, Malaezia, Uganda, Kenya și Africa de Sud.

Până în secolul al 18-lea, servitutea contractată era foarte frecventă în rândul coloniilor britanice din America de Nord. De multe ori reprezenta o modalitate, pentru persoanele sărace din Europa, să emigreze în coloniile americane: ele semnau contractul de îndatorire în schimbul aprobării emigrării. La expirarea contractului de îndatorire, imigranții deveneau liberi să lucreze pentru ei însuși sau la orice alt angajator.

În unele cazuri, contractul era creat de către căpitanul unei nave pe care îl revindea ocazional către angajatorii din colonii. Majoritatea contractanților lucrau ca muncitori agricoli sau servitori domestici, cu toate că unii erau contractați ca ucenici de meșteșugari. Termenii unui contract de îndatorare nu erau întotdeauna puși în aplicare de către instanțele americane, cu toate că fugarii erau de obicei a căutati și apoi reveneau la angajatorul lor.

Dintre cei aproximativ 450.000 de europeni sosiți în mod voluntar, se estimează că 48% erau contractanți. Totuși, nu toți slujitorii europeni soseau de bună voie. S-au înregistrat numeroase cazuri de răpire pentru transporturile către Americi, așa cum subliniază și istoricul Richard Hofstadter: „Chiar dacă se făceau eforturi pentru a reglementa sau verifica activitățile lor, care s-au diminuat mult în secolul al XVIII-lea, rămâne adevărat că o anumită, mică parte a populației albe coloniale ale Americii, a fost adusă cu forța, iar o porțiune mult mai mare a venit ca răspuns la înșelăciune și fals în declarații din partea spiritelor (agenți de recrutare)”.

Slujitorii aflați sub contract nu se puteau căsători fără permisiunea stăpânului lor, erau supusi unor pedepse fizice (la fel ca mulți servitori obișnuiți tineri), iar obligația lor ca forță de muncă era pusă în aplicare de către instanțele de judecată. Pentru a beneficia de muncă neîntreruptă din partea slujitoarelor de sex feminin, legea prelungea termenul acestora, în cazul în care rămâneau însărcinate. Însă, spre deosebire de sclavie, slujitorilor le era garantată, în cele din urmă, eliberarea și libertatea. La sfârșitul termenului, aceștia beneficiau de o plată cunoscută sub numele de „remunerație de libertate”, iar apoi devenea membrii liberi ai societății.

Majoritatea contractelor de muncă erau create în trepte a câte cinci ani, cu posibilitate de prelungire, pe un termen de încă cinci ani. Multe contracte, includeau, de asemenea, și călătorie gratuită acasă, la terminarea orelor de lucru dictate. Cu toate acestea, nu existau clauze care să reglementeze îndatorirrile angajatorilor în cazul îndeplinirii numărului orelor de muncă - caz ce deseori a dus la situații frecvente de abuz și maltratare.

Într-un interviu acordat Fiji Sun, Hausildar, un ex-muncitor îndatorat își aducea aminte: „Eram biciuiți pentru greșeli minore. Dacă ne trezeam prea târziu, adică după ora 3 dimineața, eram biciuiți. Nu contau împrejurările, fie că ploua sau erau furtuni, noi trebuia să muncim - ne aflam aici pentru muncă și munca era tot ceea ce aveam de făcut, în caz contrar eram abuzați și bătuți” (Fiji Sun, 1979).

Conform datelor istorice, lucrătorii îndatorați au efectuat, în numeroase rânduri, acte de sabotaj și de răzbunare împotriva proprietarilor de plantații, dar aceste revolte au dus doar la creșterea represiunii. Declarația Universală a Drepturilor Omului (adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite în 1948) declară în articolul 4: „Nimeni nu va fi ținut în sclavie, nici în servitute; sclavajul și comerțul cu sclavi sunt interzise sub toate formele lor”. Mai detaliat este tratată în articolul 1 litera (a) din Convenția Suplimentară a Națiunilor Unite 1956 privind Abolirea Sclaviei.