De ce bătălia Iutlandei este cea mai importantă din Primul Război Mondial?
Această bătălie a fost cea mai mare bătălie navală și singura ciocnire pe scară largă dintre cuirasate în război.

A fost bătălia care a schimbat cursul Primului Război Mondial. Cu o durată peste 36 de ore la 31 mai 1916, bătălia Iutlandei a fost singura mare bătălie navală a războiului, dar a devenit cunoscută, probabil, sub numele de „bătălia cu cea mai mare suprafață” din istoria navală, datorită numărului de crucișătoare și cuirasate participante.
Bătălia a avut loc în Marea Nordului, în largul coastei peninsulei Iutlanda, care este cea mai mare suprafață compactă terestră din Danemarca, la ieșirea strâmtorii Skagerrak. În partea de est a Mării Nordului se află insulele britanice cu Scapa Flow în Nord, baza navală a flotei Grand Fleet, iar mai la sud fiordul scoțian Firth of Forth.

Lupta, dintre Marea Flotă Britanică (Grand Fleet), condusă de către amiralul britanic John Jellicoe și Flota germană pentru ocean (Hochseeflotte) a reunit cele mai puternice două forțe navale ale timpului lor. Reinhard Scheer e numit la comanda Flotei germane în ianuarie 1916 și începe o serie de mișcări în apropierea coastelor britanice. Scheer era convins că britanicii nu pot descifra codurile liniilor de comunicații ale flotei sale și credea că flota britanică, aflată la Scapa Flow în Nordul Scoției, nu va putea interveni în cazul unui atac surpriză de proporții. Însă Scheer se înșela: englezii descifrau toate mesajele codate ale germanilor și erau pregătiți să răspundă unui atac naval.

Între timp, Marina Regală a Regatului Unit (Royal Navy) urma o strategie de a se atrage în luptă și de a distruge Hochseeflotte sau de a menține forțele navale germane izolate și departe de căile maritime ale Angliei.
Datorită condițiilor de vizibilitate reduse și a erorilor britanicilor, această bătălie, care a implicat în total în jur de 250 de nave de toate tipurile, nu a fost decisivă, în ciuda superiorității numerice a acestora din urmă. Cu toate acestea, Jellicoe a reușit să taie calea de retragere a navelor germane în porturile lor și era convins că va avea posibilitatea să poarte o bătălie decisivă a doua zi dimineață.
Flota germană a fost grav avariată în această confruntare și a fost obligată să se retragă. În cele din urmă, după o noapte de lupte intense, retragerea crucișătoarelor germane a fost acoperită de câteva nave mai ușoare, în timp ce amiralul Jellicoe a pierdut timp prețios încercând să evite un atac de torpile. Scheer însă era determinat să salveze flota sa cu orice preț, astfel că a traversat dispozitivul britanic noaptea și s-a întors în baza navală din Wilhelmshaven, ocolind zonele cu mine germane.

Bătălia i-a costat pe britanici paisprezece nave, iar pe germani unsprezece nave și mii de victime umane. Cu toate acestea, celelalte nave germane au fost mai avariate decât ale englezilor, dându-le acestora din urmă un avantaj. Flota britanică nu a reușit să obțină o victorie decisivă, dar nici planul lui Scheer de a distruge o parte importantă a flotei inamice nu a avut izbândă.
Astfel, marea flotă de care Kaiserul Wilhelm al II-lea fusese obsedat, și cu care sperase că-i va putea egala pe britanici, se dovedise a fi o armă slabă. În ciuda acestui fapt, bătălia a fost o dezamăgire și în Marea Britanie, unde oamenii așteptau un triumf.
Flota germană a rămas, prin urmare, în porturi, cu excepția unor ieșiri scurte, în 1916 și 1918. Desigur, ea a continuat să reprezinte o amenințare, forțând britanicii să mențină mai multe unități în Marea Nordului, dar niciodată nu a încercat să conteste stăpânirea mărilor de la adversarul său. Pe de altă parte, marina germană a dedicat eforturile sale majore purtării războiului pe mare cu submarine, ce va atrage intrarea Statelor Unite în conflict.


