Bufonul regelui: între glumă, adevăr incomod și mit

Pe tabloul pictat de Jan Matejko în 1862, la un bal strălucitor de la curtea reginei Bona, un singur om stă prăbușit într-un fotoliu: Stańczyk, bufonul regelui polon Sigismund I cel Bătrân. Lângă el se află vestea pierderii Smolenskului, cedat Moscovei în 1514. Toată lumea dansează, doar nebunul curții pare să înțeleagă ce înseamnă. Matejko i-a dat personajului propriile trăsături, iar pânza se află azi la Muzeul Național din Varșovia.

Bufonii nu erau toți la fel. Unii erau „nebuni naturali”, oameni născuți cu dizabilități intelectuale sau cu trupuri neobișnuite. Alții erau bufoni de meserie, aleși pentru mintea ageră și replica rapidă. Recrutarea era surprinzător de deschisă: printre bufonii cunoscuți se numără un porcar, un păzitor de gâște și un fost hoț de oi. Pentru o familie săracă, un copil „natural” luat în grijă de o casă bogată putea fi o ușurare. În Anglia, o lege permitea ca averea unui asemenea om să treacă la cel care se oferea să-l îngrijească, ceea ce a dus și la abuzuri.

De ce îi lăsau regii să vorbească liber? Beatrice K. Otto, autoarea unei ample istorii a bufonilor, explică faptul că bufonul stătea la marginea jocului politic. Nu concura pentru funcții, așa că sfaturile lui nu păreau interesate. Iar gluma îi permitea să critice fără ca un om important să-și piardă prestigiul în fața celorlalți.

„Au puțin de câștigat din prudență și puțin de pierdut din sinceritate.” (Beatrice K. Otto)

Pe tabloul „Familia lui Henric al VIII-lea”, pictat în jurul anului 1545, în arcada din dreapta apare un bărbat cu o maimuță pe umăr. După Royal Collection Trust, acesta este probabil Will Somer, bufonul regelui, care i-a slujit apoi pe Eduard al VI-lea și pe Maria I și a fost prezent la încoronarea Elisabetei I. Femeia din arcada din stânga ar putea fi Jane „the Foole”, care primea stofe scumpe pentru haine și era îngrijită când se îmbolnăvea. Muzeul notează că amândoi ar fi putut avea dizabilități intelectuale. În psaltirea personală a lui Henric, din jurul anului 1540, Somer apare chiar lângă regele înfățișat ca David cu harpa.

Libertatea avea însă limite. Scoțianul Archibald (Archie) Armstrong, despre care tradiția spune că furase oi înainte să ajungă bufonul lui Iacob I, și-a păstrat locul și sub Carol I. Când ducele de Buckingham l-a amenințat cu spânzurătoarea, Archie i-a răspuns că mulți duci fuseseră decapitați pentru obrăznicia lor. Până la urmă, gluma l-a costat: în martie 1637, după vestea rebeliunii din Scoția, l-a luat peste picior pe arhiepiscopul William Laud. Consiliul regal a hotărât să i se tragă haina peste cap și să fie alungat de la curte.

Franța și-a avut și ea vedetele. Triboulet i-a distrat pe Ludovic al XII-lea și pe Francisc I, iar Rabelais l-a făcut personaj, numindu-l „morosof”, adică nebun înțelept (același cuvânt îl folosise poetul Klemens Janicki pentru Stańczyk). Victor Hugo l-a pus în centrul piesei „Regele se distrează” (1832), interzisă după prima reprezentație, din care Verdi a făcut opera „Rigoletto” (1851). Gasconul Chicot, bufonul lui Henric al III-lea și apoi al lui Henric al IV-lea, era și căpitan, primea misiuni grele, îi spunea regelui „tu” și a fost înnobilat de acesta.

Și costumul? Imaginea clasică are rădăcini reale: Encyclopaedia Britannica din 1911 descrie haina pestriță, gluga cu urechi de măgar și creastă de cocoș, zurgălăii și marota, un bastonaș cu un cap caraghios. Portretele bufonilor adevărați arată însă adesea altceva. Will Somer poartă haine obișnuite, iar Velázquez i-a pictat pe „oamenii de plăcere” ai lui Filip al IV-lea al Spaniei, precum Pablo de Valladolid, îmbrăcați în negru, ca niște gentilomi. Uniforma pestriță a trăit mai ales pe scenă și în imagini.

Ca instituție, bufonul de curte a dispărut din Europa pe la începutul secolului al XVIII-lea, odată cu moda nebuniei, spune Otto. În Anglia, Muckle John, bufonul lui Carol I, e considerat probabil ultimul nebun oficial al regelui. În casele nobiliare, meseria a mai rezistat o vreme: Samuel Johnson (1691–1773), angajat la Gawsworth, a fost unul dintre ultimii bufoni plătiți ai Angliei. Rolul însă n-a murit: cine îi ironizează azi pe cei puternici face, în fond, aceeași treabă.

Surse: Beatrice K. Otto – Fools Are Everywhere (University of Chicago Press), Royal Collection Trust, British Library, Dictionary of National Biography, Encyclopaedia Britannica (1911), Richard Hillman (Université de Tours), Muzeum Historii Polski, Rabelais, Muzeul Național din Varșovia