Adevărul din spatele celebrului poster „We Can Do It”

Cu toții cunoaștem afișul de un galben aprins, înfățișând o femeie în haine de lucru, cu o eșarfă roșie simpatică, încurajându-și camaradele să i se alăture în numele și spiritul războiului, pentru că „Noi o putem face”, ar putea să o facă și au făcut-o deja, până acum, cu succes, însă toate acestea nu mulțumită afișului.

Ani la rând, celebrul poster „We can do it”, cunoscut și sub numele de Rosie the Riveter, a fost și încă este considerat un simbol al puterii, motivației și al feminismului.

Acest afiș este atât de renumit astăzi, încât oferă senzația că unicul său scop era să inspire femeile și să motiveze nevestele casnice în cel de-Al Doilea Război Mondial. Ei bine, lucrurile nu stau chiar așa. De fapt posterul nu a fost deloc popular în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Acesta a devenit faimos cu mulți ani după terminarea războiului, în 1980. Iată adevărata poveste.

După ce Japonia a atacat Pearl Harbor, guvernul Statelor Unite ale Americii a cerut ajutorul producătorilor pentru a fabrica mai mult echipament pentru război. În fabrici, deseori, atmosfera era tensionată din cauza controverselor dintre manageri și sindicate. Directorii companiilor, precum General Motors, au dorit să minimalizeze conflictul și să încurajeze munca în echipă. Ca un răspuns la zvonurile publicate de campania sindicatului United Auto Workers, General Motors a creat un poster propagandist în 1942, care prezintă un muncitor și un manager, ambii suflecându-și mânecile pentru ca împreună să producă o rată constantă a materialelor necesare în război.

Pe poster este scris: „Împreună putem să o facem” și „Menține focul”. Prin crearea posterului, corporațiile își doreau să crească producția prin insuflarea spiritului pro-război.

În 1942, artistul din Pittsburgh J. Howard Miller, angajat al unei agenții de publicitate, a fost încredințat de către Comitetul de Coordonare al Producției de Război, al Westinghouse Electric, să creeze o serie de postere spre a fi afișate în fabriciile cu muncitori.

Prin aceste postere, aceștia doreau să ridice moralul angajaților, să reducă absenteismul, să încurajeze muncitorii să se adreseze managerului atunci când au o problemă și să minimalizeze posibilele greve. Fiecare dintre cele 42 de postere realizate de Miller au fost expuse în fabrică timp de două săptămâni, apoi înlocuindu-le  cu următorul din serie. Printre posterele în care erau prezentate rolurile tipice ale bărbatului și ale femeii se afla posterul galben care înfățișa o femeie puternică pe care scria „Noi o putem face”.

Posterul a fost strict destinat fabricii Westinghouse și expus doar în februarie 1943, scopul acestuia nefiind să inspire femeile să se afirme, ci să le facă să muncească mai mult. După război, femeile au revenit acasă în postura de casnice, iar bărbații au revenit în fabrici. Posterul, împreună cu alte efemere de război și-au găsit locul undeva printre Arhivele Naționale.

După câțiva ani, în 1982, imaginea „We Can Do It!” a fost reprodusă într-un articol de revistă cu titlul „Arta posterelor patriotiste”, din Washington Post Magazine, care prezenta o colecție de afișe și postere din colecția Arhivelor Naționale. De atunci, feministele și nu numai, au profitat de atitudinea optimistă și de mesajul aparent al imaginii, pe care le-au utilizat în diferite campanii feministe, mesaje de auto-emancipare, reclame și parodii.

Posterul a servit și încă mai servește ca avocat pentru drepturile femeilor la locul de muncă. În 1984, fosta muncitoare de război Geraldine Hoff Doyle a dat peste un articol din revista Modern Maturity în care era prezentată o imagine din timpul războiului cu o tânără muncind la strung și a considerat că ea este tânăra din imaginea captată spre sfârșitul anului 1942, reprezentând scurta perioadă în care aceasta ar fi lucrat în fabrică.

Zece ani mai târziu, Doyle a văzut posterul „We Can Do It!” în revista Smithsonian, considerând că femeia din imagine este ea. Fără intenția de a profita de norocoasa legătura, Doyle a decis că fotografia din 1942 din timpul războiului l-a inspirat Miller atunci când a creat posterul, ea fiind muza artistului.

Ulterior, Doyle a fost recunoscută oficial ca fiind sursă de inspirație pentru posterul lui Miller. Dintr-o arhivă a fotografiilor Acme News, profesorul James J. Kimble a reușit să obțină fotografia originală îngălbenită și a reușit să identifice modelul ca fiind Naomi Parker. Fotografia aparținea unei serii realizate de Naval Air Station Alameda din California, înfățișând-o pe Parker alături de sora ei, la locurile lor de muncă, din timpul războiului, în martie 1942.

Deși ani la rând numeroase organizații au onorat-o pe Doyle, inclusiv Women’s Historical Center din Michigan și Hall of Fame, în anul 2015, femeia din fotografia de război, a fost identificată ca fiind Naomi Parker, la 20 de ani, care lucra la începutul anului 1942, înainte ca Doyle să fi absolvit liceul. Ipoteza lui Doyle că fotografia ar fi inspirat crearea celebrului poster nu poate fi confirmată sau infirmată, astfel încât nici Parker, nici Doyle nu pot fi considerate muze al popularei creații.

Un alt mit legat de celebra lucrare este asocierea cu Rosie the Riveter. Posterul nu are nicio legătură cu Rosie the Riveter. Adevăratul poster Rosie the Riveter a fost creat de Norman Rockwell, întruchipând o femeie durdulie, în timpul pauzei sale de masă, cu un ciocan pneumatic în poală și o cutie de prânz aflată lângă ea, pe care apare inscripționat „Rosie”.