Sindromul K, boala falsă care i-a salvat pe evrei de naziști

Povestea puțin cunoscută a sindromului K, a rămas secretă timp de 60 de ani după război.

Din septembrie 1943 până în iunie 1944, forțele naziste au ocupat orașul Roma. În această perioadă a izbucnit o epidemie a unei boli misterioase, ce a dus la izolarea multor afectați, în carantină, într-o aripă retrasă a Spitalului Fatebenefratelli din oraș. Denumită sindromul K, boala a provocat zero decese, în timp ce, de fapt, a salvat zeci de vieți evreiești.

Deși foarte temut, sindromul K nu reprezenta un motiv de panică, întrucât era o boală pur inventată. După cum explică și revista Quartz, boala a fost rezultatul fantezist al doctorilor Vittorio Sacerdoti, Giovanni Borromeo și Adriano Ossicini, care au descoperit o oportunitate de a salva viețile vecinilor lor evrei și au profitat din plin.

Spitalul, situat lângă ghetoul evreiesc al Romei pe malul râului Tibru, a devenit acasă pentru un număr generos de evrei italieni, ce căutau refugiu după ce ocupația nazistă adunase deja în jur de 10.000 de oameni spre a fi trimiși în lagărele de concentrare.

Elaborând un plan pentru a le oferi siguranță acestor refugiați, trio-ul de medici i-a diagnosticat pe mulți dintre ei cu sindromul K. Și dat fiind faptul că documentele medicale oficiale declarau că pacienții suferinzi de sindromul K trebuiau izolați în carantină, toți pretinșii bolnavi rămâneau în spital și nimeni nu punea procedeu sub semn de întrebare.

„Sindromul K apărea în documentele pacientului pentru a indica faptul că persoana nu suferea de nimic, ci era doar de origine evreiască”, a declarat Ossicini într-un interviu cu revista La Stampa. Noi întocmeam acele documente pentru evrei, ca și cum ar fi pacienți obișnuiți, și în momentul în care trebuia să numim boala de care sufereau? Sindromul K, răspundeam noi, adică „admitem un evreu”, ca și cum ar fi fost bolnav, dar toți erau sănătoși.

Denumirea de Sindromul K, nu numai că avertizat personalul spitalului asupra originii „pacienților”, și anume de refugiați evrei, în stare bună de sănătate, dar, de asemenea, a servit și ca un șoc pentru opresorii lor, în special pentru Albert Kesselring și Herbert Kappler. Kesselring era un strateg defensiv nazist și comandantul responsabil pentru ocupația italiană, în timp ce Kappler era un colonel SS.

Ascunși într-o sală separată a unității, cei „infectați” cu sindromul K erau instruiți să tușească și joace rolul de grav bolnavi în fața soldaților nazisti, care efectuau ture de investigare al spitalului Fatebenefratelli. Despre pacienți s-a declarat că ar fi extrem de contagioși, descurajând oficialii naziști să se apropie de aripa unității în care se aflau. Oficialii naziști deveniseră înspăimântați că ar putea contacta misterioasa boală, încercând să se mențină sănătoși prin orice mijloace.

Deși mulțumirile principale le aparțin doctorilor Sacerdoti Borromeo și Ossicini, operațiunea a fost posibilă numai cu ajutorul întregului personal, care a urmat întocmai planul, știind exact ce anume să facă atunci când se confruntau cu internarea unui pacient diagnosticat cu sindromul K.

Dacă un singur angajat al spitalului ar fi vorbit și ar fi alertat oficialii germani, întregul spital ar fi pierit, în mod sigur, în lagărele de concentrare.

Eforturile combinate ale lui Sacerdoti, Borromeo, Ossicini și ale personalului întregului spital au fost dezvăluite abia 60 de ani mai târziu, și Borromeo în special, a fost recunoscut de Centrul Mondial al Comemorării Holocaustului în octombrie 2004, nu numai pentru lucrarea sa în ceea ce privește sindromul K, ci și pentru transferul pacienților evrei din ghetou la spital, cu mult înainte de ocupația nazistă.

Spitalul Fatebenefratelli a fost recunoscut drept adăpost pentru victimele persecuției naziste și a fost numit „Casa vieții” în iunie 2016. La ceremonie au participat Ossicini, în vârstă de 97 de ani în momentul de față, împreună cu unii dintre acei oameni ai căror viață a fost salvată de eforturile sale eroice cu șase decenii în urmă.