Astronauţii care au păşit pe suprafaţa lunară s-au infectat cu o boală extraterestră teribilă - un clişeu sci-fi destul de vechi, care a fost uşor exagerat, în ecranizarea Alien.
Astronauţii care au păşit pe suprafaţa lunară s-au infectat cu o boală extraterestră teribilă - un clişeu sci-fi destul de vechi, care a fost uşor exagerat, în ecranizarea Alien. Deşi astronauţii programului Apollo ştiau că nu există viaţă pe lună, nu vor intra în contact cu microbi străini, totuşi, după o perioadă mai îndelungată de staţionare lunară, aceştia au reuşit să se îmbolnăvească. Boala manifestată prin iritarea plămânilor, a fost denumită Febra de fan (Polinoza) spaţială, care mai târziu a demonstrat că îşi avea originea în praful de pe Lună inhalat.
Praful aflat pe Lună, nu are aceeaşi compoziţie precum cel aflat pe Terra. De aceea se şi produce întrun mod total diferit. În lipsa atmosferei, suprafaţa Lunii este bombardată în mod constant de către meteoriţi, de dimensiuni de la foarte mari şi până la microscopici. Energia micrometeoriţilor este transformată în căldură, aftfel vaporizându-se o parte din rocile lunare. Acest material va reveni în stare solidă, acoperind particulele de praf cu un strat cristalizat. Particulele de praf astfel rezultate sunt în acelas timp de micro dimensiuni, fine precum făina, dar în acelaş timp întărite şi dure precum hârtia abrazivă. Iar ca şi bonus, această pulbere este expusă mii de ani la rând, la razele UV şi radiaţia protonilor cosmici.
Odată ce astronauţii au început să petreacă din ce în ce mai mult timp pe suprafaţa Lunii (astronauţii navei Apollo 17 au rămas acolo timp de 22 de ore), praful le devenea din ce în ce mai nociv. Acesta a reuşit să pătrundă prin cele trei straturi de kevlar ale cizmelor astronauţilor şi şi-a făcut loc în punctele de siguranţă ale costumelor spaţiale. Adevăratele probleme au început, de fapt, abia atunci când praful a ajuns şi în lander, unde astronauţii nu mai erau protejaţi. Praful inhalat a început să le irite plămânii, astfel luând naştere simptome de dificultăţi în respiraţie şi inflamaţii ale căilor respiratorii. Simptomele au durat aproximativ o zi; până ajungeau pe Pământ, acestea dispăreau complet. S-a constatat şi faptul că exista un miros specific de praf de puşcă, în interiorul cabinei spaţiale.
Confrom cercetătărilor NASA, problema prafului va deveni mult mai severă în expediţiile pe Marte. În primul rând, planeta Marte are strat atmosferic, deci se înregistrează şi vânturi, adică miscarea aerului (vârtejuri), care poate provoca furtuni de praf, asemănătoare tornadelor. Pe de altă parte, praful marţian este format în mare parte din oxid de fier, adică din rugină, ce are un efect oxidant puternic. Astfel, odată ajuns pe suprafaţa pielii, sau mai rău, în ochi, poate provoca probleme grave de sănătate.
(Foto1: Science Society Picture Librar
Foto3: Time Life Pictures)
